Inchisoare pentru o petrecere

Douã studente românce ce munceau pe perioada verii în SUA sunt pasibile de 90 de zile de închisoare si 500 de dolari amendã pentru ca au fost, potrivit lor, prezente într-o casã unde se dãdea o petrecere prea zgomotoasã.
Orasul resort Ocean City, Maryland aduce an de an mii de studenti pe perioada verii pentru a suplini forta de muncã sezonierã. Multi dintre cei care vin pentru prima datã sunt destul de nefamiliarizati cu legile americane, sau dacã au auzit de ele de cele mai multe ori le ignorã sau li se pare o glumã, pentru cã par banale pentru tãrile din care vin. La fel s-a întâmplat si vara aceasta când douã studente românce, Adina Moisei si Cristina Ciobanu, împreunã cu alti 8 studenti internationali, au simtit pe propria piele acest lucru, fiind din spusele lor involuntar implicate în acest incident. Luna trecutã în locuinta unde acestia dãdeau o petrecere au fost avertizati de cãtre politie sã dea muzica încet si sã facã liniste. Politia s-a reîntors dupã un timp la apartamentul lor si pentru cã gãlãgia putea fi auzitã de la peste 20 metri, si pentru cã legea localã impune ore de liniste între 12 noaptea si 7 dimineata, toti cei care locuiau în casã au fost arestati. Toti cei arestati au fost tinuti o noapte la politie si drept pedeapsã au primit câte 8 ore de serviciu comunitar. Toti au acceptat pedeapsa, exceptie au fãcut cele douã românce, care pretinzând cã ar fi fost în camerã dormind si au fost chemate de cãtre colegi sã iasã afarã când a venit politia, acestea au refuzat sã accepte pedeapsa si au preferat sã aparã în fata unui judecãtor, fapt care s-a si întâmplat de curând. La tribunal avocatul acuzãrii le-a spus cã o sã cearã pedeapsa maximã pentru cazul lor, care ar putea însemna pânã la 90 de zile în închisoare si sã plãteascã 500 de dolari amendã.
Cristina Ciobanu, una din cele douã studente, speriatã, în urma înfãtisãrii de la tribunal a colegei ei, a preferat sã accepte cele 8 ore de serviciu în folosul comunitãtii. Caz aparent banal pentru un oras de vacantã, care de altfel se întâmplã zilnic pe perioada verii în Ocean City, a atras de data aceasta atentia publicã localã, datoritã faptului cã cele douã românce au protestat fatã de faptul cum au fost arestate, pentru faptul cã li s-au pus cãtuse pe mâini si duse în pijamale la politie, iar dimineata scoase pur si simplu în stradã, ele declarând cã ar fi fost în camerã dormind la venirea politiei. Astfel de cazuri se solutioneazã de obicei cu o simplã amendã sau serviciu comunitar, cel de fatã devenind unul fãrã precedent. Cele douã fete au primit suportul unuia din ziarele locale, Ocean City Today, la înfãtisarea de la tribunal iar celelalte au relatat pe larg despre acest caz încercând sã fie nepãrtinitoare.
Pe lângã câtiva editorialisti, în oferirea de asistentã legatã de procedurile ce trebuie urmate cât si prezent la tribunal, si-a oferit ajutorul Jim Hall, presedintele consiliului local, care de peste 20 de ani lucreazã în administratia localã. Aceasta nu a fãcut decât sã împartã lumea în douã tabere, prezenta celor mai sus amintiti de partea româncelor, fiind criticatã de o parte a publicului, inclusiv de politie. Purtãtorul de cuvânt al politiei, Barry Neeb a declarat cã prezenta lui Jim Hall alãturi de fete a dat o palmã peste fata politiei locale si cã nu întelege de ce un reprezentant al consiliului local si editori de la ziar, stau alãturi de aceste fete, când patru ofiteri de politie infirmã cele spuse de ele.
În schimb, Jim Hall a declarat cã s-a ridicat în picioare în sala de judecatã si s-a oferit sã o ajute deoarece este si consilier local pe probleme legate de studentii internationali, el fiind cel care a cerut amânarea procesului pânã când studenta româncã o sã aibe un avocat. Jim Hall a declarat ziaristilor cã nu poate sã-si formeze o opinie asupra cazului, “asta e sistemul judiciar american, ai ziua ta la tribunal si e la latitudinea judecãtorului ce verdict o sã dea. M-am oferit sã o îndrum pentru cã nimeni nu a sãrit sã-i ofere asistentã”, a declarat acesta.
Unul dintre proprietarii care a sunat politia în noaptea respectivã a fost prezent în sala de judecatã venind ca si martor, din apropiere de Annapolis, aproximativ 2 ore distantã, o altã raritate în astfel de cazuri. Virginia Biafore, membrã a Comitetului pentru Calitatea Vietii din oras, a declarat de asemenea cã unul din grupul celor arestati pe care îl cunostea personal, a sunat-o imediat din închisoare spunându-i cã a fost dus la închisoare îmbrãcat doar în boxeri.
La final, judecãtorul Ben Clyburn, dat fiind posibilã pedeapsa pe care ar putea-o primi, i-a spus Adinei Moisei metaforic: “The state wants to send you through the magic door. They want to send you in jail on this” („Statul vrea sã te trimitã pe „ usa magicã”. Vor sã te trimitã în închisoare pentru chestia asta (pe care ai fãcut-o)”), lucru care nu a putut decât sã o stupefieze pe tânãra româncã.
Ultima orã:
Cele douã studente brasovence care au fost acuzate de disturbarea linistii publice s-au întors cu bine în Romania. Adina Moisei a reusit sã scape cu bine de cele 90 de zile închisoare si 500 dolari amendã. La ultima înfãtisare de la tribunal avocatul acesteia a reusit sã convingã judecãtorul sã închidã cazul acesteia pe motiv cã existau prea multe greseli si neconcordante în dosarul pe care politia la întocmit. Verdictul a fost cu bucurie primit de tânãra studentã "care ar fi trebuit sã plãteascã, pentru cã a dormit în America" dupã cum ea însãsi afirma. Procesul însã nu a finalizat complet temerile tinerei românce de a nu face închisoare deoarece politia putea sã redeschidã cazul si sã o reacuze, motiv pentru care în zilele rãmase pânã la plecarea din oras a trebuit sã se ascundã mai mult. Conform legilor americane dacã politia ar fi redeschis cazul cu un alt capãt de acuzare, aceasta trebuie sã înmâneze personal inculpatei citatia de prezentare la tribunal. Cum Adina a evitat iesirea în public si a anuntat cã a si pãrãsit orasul a reusit sã scape de eventualele neplãceri, în aventura de o varã de pe continentul American.
 VIZITATI:  http://romanidinoceancity.blogspot.com/

Un portar, un ardelean si un presedinte

Dupã mai bine de patru ani am ajuns sã calc iar pe pãmânt românesc. Luna trecutã m-am urcat în masinã si dupã trei ore de condus am ajuns. Nu vã speriati cã n-au construit încã americanii o autostradã care sã traverseze oceanul si despre care voi sã nu fi aflat încã, si nici masina mea nu e cea care a scos la pensie avionul francezilor, Concorde. Am plecat ` la Washington DC, si pentru cã ambasada României e consideratã teritoriu românesc, pot si eu spune cã am cãlcat pe pãmânt românesc. E adevãrat cã e mai putin pãmânt si mai mult asfalt si beton. Dupã cum ati bãnuit poate, motivul vizitei era întâlnirea cu domnul presedinte Traian Bãsescu aflat în vizitã în USA. Pentru cã nu puteam sã merg cu mâna goalã la o astfel de întâlnire, si stiind cã o sã întâlnesc un fost cãpitan de vas m-am oprit în drum la un magazin de antichitãti, unde având în vedere cã mã aflu aici pe malurile Atlanticului, nu mi-a fost greu sã gãsesc un cadou cu specific marinãresc. Dupã o scurtã cãutare m-am oprit la un vapor american din lemn cu pânze, de la sfârsitul secolului al XIX-lea. Dupã o cãlãtorie de câteva ore pe o cãldurã toridã, care de mai bine de o sãptãmânã tocmai se abãtea pe coasta de est si care fãcea ca asfaltul sã ti se parã cã începe sã se topeascã, am ajuns la destinatie. Mi-a sãltat inima, trebuie sã recunosc, când am vãzut tricolorul românesc atârnat undeva sus în fata clãdirii din capitala americanã, stiind cã acesta era unul din putinele locuri din America unde pot spune ca român cã sunt “acasã“. Bucuria însã mi-a fost de scurtã duratã. Dupã ce cu greu am reusit sã gãsesc un loc de parcare am bãtut la poarta ambasadei unde m-a întâmpinat un domn portar, frumos îmbrãcat la costum si cravatã. I-am spus cine sunt si cã am venit pentru receptia cu presedintele. Mi-a rãspuns cã sunt încã în pregãtiri si cã abia la ora 6.00 va fi receptia. Am întrebat dacã as putea sã astept undeva sau sã folosesc o toaletã sã mã spãl putin pe fatã cã eram deja foarte transpirat de canicula de afarã. Rãspunsul primit m-a fãcut sã mã simt “cu adevarat în România”, pentru cã am aflat cã nu aveam unde sã stau sã astept, iar în ceea ce priveste toaleta am fost invitat sã îmi încerc norocul prin împrejurimi la magazinele sau restaurantele din zonã. M-am conformat si am plecat bucuros deoarece rãspunsul tipic românesc “nu avem, nu stim, nu putem...”, chiar dacã l-am primit din partea unui român, când am iesit pe usã afarã am cãlcat din nou pe pãmânt american. Tarã unde am învãtat cã nu prea existã expresia “nu se poate”, ci doar nu vreau. Am revenit dupã aproximativ o orã cu prietenul Dan care tocmai sosise de la Chicago, si care fãrã sã creadã cele întâmplate a tinut sã mai trecem o datã pe la Ambasadã, doar ca sã i se reconfirme cele spuse de mine. Am plecat de acolo zâmbind si fãcând glume pe seama faptului cã portarul are totusi o functie importantã si e greu sã treci de cuvântul lui, pentru cã mai târziu aveam sã constat cã toaleta era la doi pasi în interiorul ambasadei. Am facut un scurt tur cu masina prin inima capitalei americane, timp în care Dan printre altele si fotograf de profesie, aflat pentru prima datã în Washington, nu a ezitat sã imortalizeze principalele puncte de atractie.
Ne-am întors la ora sase chiar la timp pentru cã abia ajunsi în fata ambasadei si-a fãcut aparitia si masina presedintelui si a restului oficialitãtilor. Am intrat si am constatat cu surprindere cã Ambasada era deja foarte aglomeratã, cu români si americani de toate vârstele prezenti la eveniment. Am urcat la etajul clãdirii unde în prima camerã era o masã bogat încãrcatã cu mâncãruri si fructe frumos aranjate, iar în camera alãturatã presedintele Bãsescu îsi începuse deja conferinta de presã. Lumea era împãrtitã în douã, multi din cei prezenti începuserã sã devoreze mâncãrurile de pe masã si vinul românesc, si unii care ascultau ce spunea presedintele în legãturã cu eliminarea vizelor pentru America, certitudinea aderãrii României la Uniunea Europeanã în 2007 si alte probleme social economice cu care tara se confruntã.
La un moment dat în multime si-a fãcut aparitia un ardelean de-al meu de la Cluj, pe care nu puteai sã nu-l bagi în seamã în primul rând datoritã staturii lui fizice, asta pe lângã faima care i-a adus-o postura de baschetbalist. Gigantul Ghitã Muresan încerca si el transpirat, sã înainteze cu greu prin oceanul de oameni care s-au adunat în jurul lui sã dea mâna sau sã se fotografieze cu el, fãcând astfel o concurentã acerbã presedintelui Bãsescu care tocmai terminase conferinta de presã si se afla în cealaltã încãpere, în aceeasi ipostazã.
Un lucru care m-a surpins putin a fost faptul cã mãsurile de securitate au fost aproape inexistente, cel putin asa am avut eu impresia, sau poate au fost ei foarte subtili si nu mi-am dat eu seama, sau cum îmi zicea un amic poate prezenta si statura impunãtoare a lui Big Ghitã era de ajuns ca mãsurã de protectie.... La intrare sau oriunde altundeva nimeni nu a verificat sã vadã dacã ai ceva asupra ta care sã fie periculos pentru viata presedintelui, având în vedere cã puteai sã ajungi pânã lângã el fãrã prea multe probleme. Bineînteles cã existau în jurul presedintelui cei de la serviciul de pazã si protectie si câtiva bãieti de la Secret Service, cu care de altfel am reusit chiar sã ne împrietenim, pentru cã le-am spus cã o sã oferim un cadou presedintelui si sã nu se sperie când o sã îl dãm. Chiar dacã puteam sã-i pun în brate presedintelui orice fel de “cadou surprizã” i-am dat doar un tricou cu Radio27 si vaporul cumpãrat de mine care alãturi de urarea “de a conduce tara asa cum a condus vapoarele pe mare” nu a facut decât sã stârneascã râsul presedintelui.
La întoarcere am rãmas extrem de surprins, plãcut bineînteles, de faptul cã americanii, chiar si cei destul de tineri, încã îsi aduc foarte bine aminte de Big Ghitã al nostru de pe vremea pe când juca în NBA, dar si din filmul “Gigantul meu” în care joacã alãturi de Billy Cristal. Constatarea am fãcut-o personal în momentul în care am afisat poza mea alãturi de Ghitã, la locul de muncã, si toti mã întrebau unde am avut ocazia sã-l întâlnesc, iar eu pentru a-i da gata le spuneam si faptul cã suntem din acelasi oras si chiar am fost stundenti aceleiasi facultãti în Cluj, la Poli, chiar dacã în generatii diferite.
Poza mea alãturi de presedinte bineînteles cã nu a stârnit nici un interes deoarece nimeni nu avea idee cine este presedintele României, dovedind încã o datã cã sportul este un mare ambasador, care întrece de multe ori politicul.