Visul american

“No, te duci şi nu te mai văd, numa’ la telefon te mai aud...?!” au fost cuvintele bunicilor cu care i-am lăsat pe buze, alături de lacrimile din ochi, când am plecat din România. Am plecat, şi aveau dreptate, nu m-am mai întors, iar pentru bunicul era ultima dată când mă mai vedea. Ce m-a impresionat la ei şi mi-a rămas adânc întipărit în minte a fost simplitatea lor, oameni modeşti de la ţară, cu doar câteva clase primare şi o filosofie simplă despre viaţă.
Pe bunicul mi-l amintesc aşezat la masă cu ochelarii căzuţi pe nas, citind din Biblie sau povestindu-ne întâmplări din război. “Decât în ţară străină cu pâine alba la mână, mai bine în satul tău, cu mălaiul cât de rău” îmi spunea bunicul profund marcat de cei patru ani pe care i-a petrecut în Siberia, ca prizonier de război, în cel de-al doilea Război Mondial. “Atâta lucra şi mânca şi ei până să sătura, nu mânca nici ei cu două linguri” îmi mai spunea tot el referindu-se la cei care pleacă prin ţări străine. Odată ajuns pe pământ american şi intrând în unul din restaurantele gen “all you can eat” aveam să constat că avea dreptate bunicul.

Bunicii mei n-au văzut zgârie norii, n-au condus nici maşini hybride dotate cu computere de bord şi cu GPS-uri, n-au ascultat muzică pe iPod-uri, n-au “burn-uit” cd-uri pe calculator, n-au avut DVD playere sau laptop-uri, nici digital cable sau televizoare cu ecran plat, n-au folosit pager-ul sau emailul, n-au fost nici măcar cu avionul.
Trăim în secolul vitezei şi avem impresia că suntem mai înţelepţi, mai buni şi mai pricepuţi nu doar decât cei care au trăit acum o mie sau câteva sute de ani în urmă, dar chiar şi decât bunicii sau părinţii noştri. Poate chiar suntem, dar cu toate astea încă ne mai minunăm când privim picturile lui DaVinci sau perfecţiunea şi iscusimea cu care egiptenii au construit piramidele. Trăim într-o lume în care produsele şi mâncărurile abundă în supermarket-uri şi totuşi avem milioane de oameni care încă mor de frig sau de foame. Cheltuim timp şi efort să găsim metode de a trăi mai mult şi mai bine, dar încă construim avioane de război, bombe şi arme care ucid oameni.
Suntem mult mai educaţi, dar încă discriminăm pe cei de lângă noi pentru că au culoarea pielii, o religie, o limbă sau o cultură diferită. Avem case mai mari şi mai frumoase dar nu avem timp să stăm în ele pentru că avem locuri de muncă care ne fac să ne petrecem timpul călătorind şi dormind prin hoteluri. Ne căsătorim şi dăm naştere la copii pentru care nu mai avem timp. Nu mai ştim să le povestim basme cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, şi-i lăsăm pe alţii să ni-i crească. Suntem mai sofisticaţi şi mai ocupaţi, facem totul în grabă: dormim în grabă, mâncăm în grabă şi vorbim în grabă.
Avem timp să facem bani, dar nu avem bani să cumpărăm timp.

Uneori nu avem nici măcar timp să murim. Nici măcar nu mai avem timp să observăm lucrurile mărunte, extrem de mărunte, dar extrem de frumoase care se întâmplă în jurul nostru zi de zi: răsăritul şi apusul de soare, ciripitul păsărelelor, picurii de ploaie care cad pe pământ, petalele unei flori care se deschid, pomii care înfrunzesc primăvara sau frunzele care cad toamna.

Mi-e teamă că şi eu la fel ca eroul din basmul lui Ispirescu “ Tinereţe fără bătrâneţe...” am să mă întorc într-o bună zi înapoi în satul natal şi n-am să mai găsesc decât casa bunicilor goală, şi o lume complet schimbată, cu oameni pe care i-am cunoscut şi care au dispărut, iar alţii care le-au luat locul, doar pentru că am vrut şi eu să gust din visul american.