- Solicitați un link
- X
- Alte aplicații
Benjamin Franklin spunea ca "Nota de plata pentru un razboi nu este platita in timpul razboiului, ci ea vine mai tarziu."
Acum cateva saptamani ascultam pe radioul public, NPR, emisiunea Fresh Air, gazduita de Terry Gross. Aceasta realiza un interviu cu Jessica Goodell, fost soldat in marina americana, autoarea a cartii "Shade it black-Death and after in Iraq".
Nu mi-a luat decat cateva minute sa realizez ca vreau sa citesc aceasta carte, motiv pentru care imediat ce am avut timp mi-am procurat cartea pe care am citit-o pe nerasuflate.
Este o carte pe care vrei neaparat sa o citesti dar in acelasi timp nu vrei. Sentimentul il intelegi cel mai bine insa doar daca o citesti. Si trebuie sa o citesti!
Interviul de la NPR
Ca razboiul este dur si ca in el se moare o stim cu totii. Ce doare este insa manipularea opiniei publice prin neprezentarea adevaratei realitati cu privire la razboi si efectele lui. Pe tot parcursul razboiului din Irak sau Afganistan, in Statele Unite s-a interzis prezentarea de imagini cu soldatii decedati, sau sicriile acestora introcandu-se in State. De ce oare?! Motivul dat de oficialitati era pentru a proteja familiile de o suferinta in plus. Vorba vine suferinta. Personal cred ca este mai degraba o manipulare grosolana facuta de canalele principale de media la comanda autoritatilor. Probabil ca daca populatia americana ar fi vazut zi de zi la televizor ce au vazut acesti soldati in Irak sau Afganistan, ar fi incercat sa protesteze mai agresiv impotriva acestor razboaie, incercand sa le opreasca mai repede, sau poate ca nici macar nu s-ar fi ajuns la invadarea Irak-ului. Este adevarat insa ca, un lucru pe care nu-l vezi, aproape ca poti spune ca el nu exista. Manipularea maselor nu este greu de realizat nici chiar in zilele noastre.
Jessica se inscrie la scoala, unde studiaza psihologia sperand ca mai tarziu sa poata sa-i ajute pe cei care au trecut sau trec prin probleme similare cu ale ei. Mai tarziu intr-o discutie cu unul din profesori, acesta o convinge sa isia stearna pe hartie aceste memorii, intr-un final rezultand aceasta carte extraordinara.
In prima parte a cartii autoarea vorbeste despre antrenamentele dure si inumane din punct de vedre psihologic, lucru care duce uneori la sinuciderea celor care nu fac fata presiunii de la antrenamente, presiuni venite din partea colegilor si superiorilor. Problema este mai acuta in special in randul barbatilor, ei fiind considerati uneori lenesi sau prea grasi, de catre colegi, sau lipsiti de vointa, daca nu fac fata. Femeilor le este acceptata insa mult mai usor situatia, ele fiind desconsiderate, calificate incapabile, esecul lor fiind pur si simplu pus pe seama faptului ca "sunt femei tipice" sau "bags of nesties" adica pungi de mizerie.
Jessica descrie marina americana ca fiind o lume dominata de barbati unde femeile sunt mai greu aceptate. Daca intr-o discutie intre soldati se pomenea despre un altul, acestuia ii era utilizat numele de familie: "Benson, mecanicul ". Daca era insa vorba de o femeie, aceasta era indentificata fiindu-i mentionat si genul: "Anderson, femeia mecanic". Intai era femeie si pe urma soldat cu diferite specializari. In plus femeile din marina sunt stigmatizate, fiind numite "Marine-ette". Oricat de bine s-ar fi descurcat la antrenamente, uneori fiind chiar mai bune decat barbatii, femeile erau privite de sus si nu de la egal la egal.
Jessica Goodell descrie prima experienta in procesarea unui soldat decedat in Irak.
Chiar daca erau pregatiti teoretic ce sa faca, in momentul cand au fost pusi in fata realitatii, situatia a fost diferita.
Goodell descrie ce anume putea fi gasit in buzunarele soldatilor, obiecte ce ulterior deveneau simboluri extrem de importante pentru familiile celor decedati: briceaguri, casti, o lingura, un creion, o hartie, o poza cu un grajd in Iowa, o poza de familie, o poza din liceu cu colegii din echipa de fotbal, o scrisoare adresata familiei in cazul ca vor fi ucisi sau o fotografie cu sonograma bebelesului care nu se nascuse inca.
Autoarea descrie modul de operare si recuperare a celor decedati:
"In timp ce ceilalti soldati securizau zona, noi, imbracati in salopete albe de plastic, cu manusi si masti pe fata ne indreptam spre craterul de un metru si jumatate format in urma exploziei. M-am uitat in jos si am vazut un bocanc. Pe urma am observat ca in bocanc era un picior. Vehicolul de sapte tone era in apropiere. Am inceput sa marcam ramasitele umane cu stegulete mici rosii inainte sa le colectam. Am inceput sa plantam stegulete rosii in pamant, unul aici, unul dincolo, altul mai incolo...Am ajuns la vehicul si am vazut ca acesta nu mai era intact. Doar jumatate de acoperis era acolo. Cand vehicolul a explodat tot ce era inauntru a explodat. In timp ce o alta echipa era insarcinata cu recuperarea de ramasite de la masina, noi recuperam ramasitele umane. Toate. Erau bucati de metal ars, echipament ars, , haine arse, totul era ars....Incercam sa ne dam seama care erau ramasite de masina si care umane. Nu vroiam sa le spunem celor de acasa, unei mame, ca fiul ei a murit si ca doar capul sau un brat a mai fost recuperat. Doream sa gasim si sa trimitem acasa fiecare bucatica."
Jessica povesteste pe urma dificultatea pe care o aveau in a se hrani corespunzator, pentru ca mirosul de carne umana arsa a inceput sa fie asemanator cu cel de mancare. Totul mirosea la fel, totul mirosea a moarte, spune autoarea. Cand aveau o saptamana in care mureau mai multi soldati, se putea observa cum cei care ii procesau pierdeau si ei in greutate, pentru ca nu mai se mai hraneau corespunzator, datorita lipsei de pofta de mancare.
La un moment dar autoarea povesteste despre un caz in care doi soldati din marina au fost gasiti inecati. Nu se stiau cauzele si imprejurarile exacte insa au concluzionat ca al doilea soldat a murit si el inecat incercand sa il salveze pe primul. Vorbind despre gradul de camaraderie din marina americana, Goodell spune:
" Ne incredintam complet vietile in mainile celorlalti colegi soldati. Am incredere totala cand imi pun viata mea in mana altui coleg din marina. Nu doar sunt incredintat ca imi va proteja viata cand va fi nevoie ci ca mi-o va si salva. Stiu asta suta la suta. Stiu cu certitudine de 100% ca imi va salva viata, iar daca nu, cel putin stiu ca va muri incvercand sa faca asta."
In 2004 plutonul care se ocupa de procesarea ramasitelor celor decedati a inceput sa experimenteze lucruri ciudate:
"Irakul este locatia cea mai frecvent mentionata in Biblie. Bunkerul nostru era in apropiere de locul unde Adam si Eva au fost creeati, unde primul pacat a fost comis, unde a inceput crestinismul, unde diavolul insusi si-a demarcat teritoriul, numindu-l acasa. Am fost invatati ca aici a inceput civilizatia, nu departe de baza militara, intre cele doua rauri Tigru si Eufrat. Totul era asa de tangibil. Puteam simti suflete civililor, a mamelor si copiilor morti in conditii oribile. Sufletele lor erau pe pamant si peste tot in jurul nostru; erau inclusiv cu noi in bunker."
"Cu totii incepusem sa auzim si sa simtim sufletele celor morti pe care i-am procesat si gazduit, precum si pe toti ceilalti ucisi din Orientul Mijlociu de-a lungul timpului, inca de la inceputurile religiei, daca nu cumva chiar de la inceputurile omenirii. "
"Am inceput sa simtim ca si cum am traim in doua lumi, sau intre doua lumi, a celor vii si a celor morti. Traiam printre cei morti, traiam mai mult in lumea lor decat a noastra."
Un alt moment traumatizand a fost cand in una din zile au fost adusi mai multi saci cu ramasitele unui grup de soldati ucisi intr-o explozie, care trebuiau procesati. Cand spre sfarsit a deschis unul din saci acesta continea doar capurile soldatilor, cu ochii deschisi.
La un moment dat autoarea, povesteste un caz in care o televiziune americana, care se lauda ca oferea "fare and objective reporting", a preluat imagini de la o televiziune araba, in care era prezentata o stire legata de moartea a 4 soldati americani recent ucisi in zona. Culmea era insa faptul ca ea tocmai procesase corpurile celor patru soldati si inca nu stia cu certitudine decat numele a trei dintre ei, asta in timp ce respectiva televiziune prezenta numele la toti patru. Bineinteles ca nici unul din nume prezentate la televiziune nu corespundea cu cele pe care le avea ea. Acesata isi punea intrebarea cat de iresponsabila poate fi acea televiziune cand prezinta numele acelor persoane. Oare ce simteau familiile celor care erau numiti ca fiind ucisi, cand de fapt ei nu erau?!
Intoarsa acasa Jessica se confrunta cu problemele tipice unui soldat care a trecut prin trauma razboiului. Dificultatea in a gasi un loc de munca adecvat, acomodarea intr-o societate pe care o priveste cu ochi deferiti, si pe care cu greu o intelege, o lumea in care cu greu isi gaseste locul si-n care putina lume te intelege, si de care incearci sa te ascunzi, consumand droguri sau alcool. Nimic nu mai era in ordine, nici orasele, nici oamenii, nici relatiile, nici macar starea mentala. Pentru inceput a crezut ca cel mai bine este sa ingroape in interiorul ei, si-a constiintei sale, toata memoria si experientele traite in timpul razboiului, incercand sa scape de acea perioada din viata ei, fara succes insa.
In final Jessica Goodell spune ca se gandeste la Irak si la colegii din marina in fiecare zi, si nu poate intelege de ce a facut ce a facut. Carnagiul era asa de raspandit si profund, iar ei, in marea lor majoritate erau asa de tineri. In ciuda faptului ca aveau optiunea sa plece au decis sa ramana. De ce?!
"Stiam ca facem o treaba care cineva trebuia sa o faca. O faceam pentru noi fiecare, pentru familii, pentru armata. Daca eram dispusi sa murim unul pentru altul, atunci cu siguranta ca trebuia sa fim in stare sa adunam ramasitele celor morti si sa le trimitem acasa."
Goodell spune ca se gandeste destul de des la razboi si la motivele pentru care se duce acest razboi. Noaptea tarziu incearca sa se gandeasca si sa se autoconvinga ca trebuia sa fie si un motiv nobil pentru care a facut ce a facut, care ii depaseste insa intelegerea si cunostinta.
"Ma rog cu gandul ca nu ucidem si nu suntem ucisi pentru nimic asa de trecator precum petrol, bani sau putere. Abia atunci pot si eu sa adorm."
PS: Cei interesati sa cumpere cartea o pot cauta pe Amazon sau pur si simplu dati un google search, sau o puteti imprumuta de la biblioteca.
Acum cateva saptamani ascultam pe radioul public, NPR, emisiunea Fresh Air, gazduita de Terry Gross. Aceasta realiza un interviu cu Jessica Goodell, fost soldat in marina americana, autoarea a cartii "Shade it black-Death and after in Iraq".
Nu mi-a luat decat cateva minute sa realizez ca vreau sa citesc aceasta carte, motiv pentru care imediat ce am avut timp mi-am procurat cartea pe care am citit-o pe nerasuflate.
Este o carte pe care vrei neaparat sa o citesti dar in acelasi timp nu vrei. Sentimentul il intelegi cel mai bine insa doar daca o citesti. Si trebuie sa o citesti!
Interviul de la NPR
Ca razboiul este dur si ca in el se moare o stim cu totii. Ce doare este insa manipularea opiniei publice prin neprezentarea adevaratei realitati cu privire la razboi si efectele lui. Pe tot parcursul razboiului din Irak sau Afganistan, in Statele Unite s-a interzis prezentarea de imagini cu soldatii decedati, sau sicriile acestora introcandu-se in State. De ce oare?! Motivul dat de oficialitati era pentru a proteja familiile de o suferinta in plus. Vorba vine suferinta. Personal cred ca este mai degraba o manipulare grosolana facuta de canalele principale de media la comanda autoritatilor. Probabil ca daca populatia americana ar fi vazut zi de zi la televizor ce au vazut acesti soldati in Irak sau Afganistan, ar fi incercat sa protesteze mai agresiv impotriva acestor razboaie, incercand sa le opreasca mai repede, sau poate ca nici macar nu s-ar fi ajuns la invadarea Irak-ului. Este adevarat insa ca, un lucru pe care nu-l vezi, aproape ca poti spune ca el nu exista. Manipularea maselor nu este greu de realizat nici chiar in zilele noastre.
Courtesy of NPR: Jess Goodell
Jessica s-a inrolat in marina imediat dupa terminarea liceului in 2001. In 2004 s-a oferit sa serveasca in Irak, in cadrul plutonului mortuar care avea sarcina principala de a colecta, transporta, procesa si pastra corpurile soldatilor ucisi in operatiunile de lupta, pana la repatrierea lor in SUA. Asa cum rezulta si din titlul cartii "Shade it black" - "coloreaza in negru" una din atributiile lor, era sa coloreze in negru pe o diagrama a corpului uman, zonele unde lipseau parti din trupurile soldatilor decedati, ca urmare a unor explozii. Autoarea descrie cu senzitivitate si in detaliu modul in care examinau corpurile celor decedati si felul in care le pregateau ca sa fie trimise familiilor, inapoi in State. Totodata autoarea descrie si viata de femeie in marina, cat si presiunile la care femeile sunt supuse, atat din punct de vedere psihologic cat si sexual. In final sunt prezentate problemele mentale si psihologice cu care se confrunta soldatii care se intorc in viata civila, pe care de cele mai multe ori acestia trebuie ca singuri sa si le rezolve.Jessica se inscrie la scoala, unde studiaza psihologia sperand ca mai tarziu sa poata sa-i ajute pe cei care au trecut sau trec prin probleme similare cu ale ei. Mai tarziu intr-o discutie cu unul din profesori, acesta o convinge sa isia stearna pe hartie aceste memorii, intr-un final rezultand aceasta carte extraordinara.
In prima parte a cartii autoarea vorbeste despre antrenamentele dure si inumane din punct de vedre psihologic, lucru care duce uneori la sinuciderea celor care nu fac fata presiunii de la antrenamente, presiuni venite din partea colegilor si superiorilor. Problema este mai acuta in special in randul barbatilor, ei fiind considerati uneori lenesi sau prea grasi, de catre colegi, sau lipsiti de vointa, daca nu fac fata. Femeilor le este acceptata insa mult mai usor situatia, ele fiind desconsiderate, calificate incapabile, esecul lor fiind pur si simplu pus pe seama faptului ca "sunt femei tipice" sau "bags of nesties" adica pungi de mizerie.
Jessica descrie marina americana ca fiind o lume dominata de barbati unde femeile sunt mai greu aceptate. Daca intr-o discutie intre soldati se pomenea despre un altul, acestuia ii era utilizat numele de familie: "Benson, mecanicul ". Daca era insa vorba de o femeie, aceasta era indentificata fiindu-i mentionat si genul: "Anderson, femeia mecanic". Intai era femeie si pe urma soldat cu diferite specializari. In plus femeile din marina sunt stigmatizate, fiind numite "Marine-ette". Oricat de bine s-ar fi descurcat la antrenamente, uneori fiind chiar mai bune decat barbatii, femeile erau privite de sus si nu de la egal la egal.
Jessica Goodell descrie prima experienta in procesarea unui soldat decedat in Irak.
Chiar daca erau pregatiti teoretic ce sa faca, in momentul cand au fost pusi in fata realitatii, situatia a fost diferita.
Goodell descrie ce anume putea fi gasit in buzunarele soldatilor, obiecte ce ulterior deveneau simboluri extrem de importante pentru familiile celor decedati: briceaguri, casti, o lingura, un creion, o hartie, o poza cu un grajd in Iowa, o poza de familie, o poza din liceu cu colegii din echipa de fotbal, o scrisoare adresata familiei in cazul ca vor fi ucisi sau o fotografie cu sonograma bebelesului care nu se nascuse inca.
Autoarea descrie modul de operare si recuperare a celor decedati:
"In timp ce ceilalti soldati securizau zona, noi, imbracati in salopete albe de plastic, cu manusi si masti pe fata ne indreptam spre craterul de un metru si jumatate format in urma exploziei. M-am uitat in jos si am vazut un bocanc. Pe urma am observat ca in bocanc era un picior. Vehicolul de sapte tone era in apropiere. Am inceput sa marcam ramasitele umane cu stegulete mici rosii inainte sa le colectam. Am inceput sa plantam stegulete rosii in pamant, unul aici, unul dincolo, altul mai incolo...Am ajuns la vehicul si am vazut ca acesta nu mai era intact. Doar jumatate de acoperis era acolo. Cand vehicolul a explodat tot ce era inauntru a explodat. In timp ce o alta echipa era insarcinata cu recuperarea de ramasite de la masina, noi recuperam ramasitele umane. Toate. Erau bucati de metal ars, echipament ars, , haine arse, totul era ars....Incercam sa ne dam seama care erau ramasite de masina si care umane. Nu vroiam sa le spunem celor de acasa, unei mame, ca fiul ei a murit si ca doar capul sau un brat a mai fost recuperat. Doream sa gasim si sa trimitem acasa fiecare bucatica."
Jessica povesteste pe urma dificultatea pe care o aveau in a se hrani corespunzator, pentru ca mirosul de carne umana arsa a inceput sa fie asemanator cu cel de mancare. Totul mirosea la fel, totul mirosea a moarte, spune autoarea. Cand aveau o saptamana in care mureau mai multi soldati, se putea observa cum cei care ii procesau pierdeau si ei in greutate, pentru ca nu mai se mai hraneau corespunzator, datorita lipsei de pofta de mancare.
La un moment dar autoarea povesteste despre un caz in care doi soldati din marina au fost gasiti inecati. Nu se stiau cauzele si imprejurarile exacte insa au concluzionat ca al doilea soldat a murit si el inecat incercand sa il salveze pe primul. Vorbind despre gradul de camaraderie din marina americana, Goodell spune:
" Ne incredintam complet vietile in mainile celorlalti colegi soldati. Am incredere totala cand imi pun viata mea in mana altui coleg din marina. Nu doar sunt incredintat ca imi va proteja viata cand va fi nevoie ci ca mi-o va si salva. Stiu asta suta la suta. Stiu cu certitudine de 100% ca imi va salva viata, iar daca nu, cel putin stiu ca va muri incvercand sa faca asta."
In 2004 plutonul care se ocupa de procesarea ramasitelor celor decedati a inceput sa experimenteze lucruri ciudate:
"Irakul este locatia cea mai frecvent mentionata in Biblie. Bunkerul nostru era in apropiere de locul unde Adam si Eva au fost creeati, unde primul pacat a fost comis, unde a inceput crestinismul, unde diavolul insusi si-a demarcat teritoriul, numindu-l acasa. Am fost invatati ca aici a inceput civilizatia, nu departe de baza militara, intre cele doua rauri Tigru si Eufrat. Totul era asa de tangibil. Puteam simti suflete civililor, a mamelor si copiilor morti in conditii oribile. Sufletele lor erau pe pamant si peste tot in jurul nostru; erau inclusiv cu noi in bunker."
"Cu totii incepusem sa auzim si sa simtim sufletele celor morti pe care i-am procesat si gazduit, precum si pe toti ceilalti ucisi din Orientul Mijlociu de-a lungul timpului, inca de la inceputurile religiei, daca nu cumva chiar de la inceputurile omenirii. "
"Am inceput sa simtim ca si cum am traim in doua lumi, sau intre doua lumi, a celor vii si a celor morti. Traiam printre cei morti, traiam mai mult in lumea lor decat a noastra."
Un alt moment traumatizand a fost cand in una din zile au fost adusi mai multi saci cu ramasitele unui grup de soldati ucisi intr-o explozie, care trebuiau procesati. Cand spre sfarsit a deschis unul din saci acesta continea doar capurile soldatilor, cu ochii deschisi.
La un moment dat autoarea, povesteste un caz in care o televiziune americana, care se lauda ca oferea "fare and objective reporting", a preluat imagini de la o televiziune araba, in care era prezentata o stire legata de moartea a 4 soldati americani recent ucisi in zona. Culmea era insa faptul ca ea tocmai procesase corpurile celor patru soldati si inca nu stia cu certitudine decat numele a trei dintre ei, asta in timp ce respectiva televiziune prezenta numele la toti patru. Bineinteles ca nici unul din nume prezentate la televiziune nu corespundea cu cele pe care le avea ea. Acesata isi punea intrebarea cat de iresponsabila poate fi acea televiziune cand prezinta numele acelor persoane. Oare ce simteau familiile celor care erau numiti ca fiind ucisi, cand de fapt ei nu erau?!
Intoarsa acasa Jessica se confrunta cu problemele tipice unui soldat care a trecut prin trauma razboiului. Dificultatea in a gasi un loc de munca adecvat, acomodarea intr-o societate pe care o priveste cu ochi deferiti, si pe care cu greu o intelege, o lumea in care cu greu isi gaseste locul si-n care putina lume te intelege, si de care incearci sa te ascunzi, consumand droguri sau alcool. Nimic nu mai era in ordine, nici orasele, nici oamenii, nici relatiile, nici macar starea mentala. Pentru inceput a crezut ca cel mai bine este sa ingroape in interiorul ei, si-a constiintei sale, toata memoria si experientele traite in timpul razboiului, incercand sa scape de acea perioada din viata ei, fara succes insa.
In final Jessica Goodell spune ca se gandeste la Irak si la colegii din marina in fiecare zi, si nu poate intelege de ce a facut ce a facut. Carnagiul era asa de raspandit si profund, iar ei, in marea lor majoritate erau asa de tineri. In ciuda faptului ca aveau optiunea sa plece au decis sa ramana. De ce?!
"Stiam ca facem o treaba care cineva trebuia sa o faca. O faceam pentru noi fiecare, pentru familii, pentru armata. Daca eram dispusi sa murim unul pentru altul, atunci cu siguranta ca trebuia sa fim in stare sa adunam ramasitele celor morti si sa le trimitem acasa."
Goodell spune ca se gandeste destul de des la razboi si la motivele pentru care se duce acest razboi. Noaptea tarziu incearca sa se gandeasca si sa se autoconvinga ca trebuia sa fie si un motiv nobil pentru care a facut ce a facut, care ii depaseste insa intelegerea si cunostinta.
"Ma rog cu gandul ca nu ucidem si nu suntem ucisi pentru nimic asa de trecator precum petrol, bani sau putere. Abia atunci pot si eu sa adorm."
PS: Cei interesati sa cumpere cartea o pot cauta pe Amazon sau pur si simplu dati un google search, sau o puteti imprumuta de la biblioteca.
Comentarii