A apărut cartea: Marea Spovedanie a Brokerului Fugar - VOL II

"O spovedanie e o marturisire. Un act de curaj si in acelasi timp o usurare. Nu m-am spovedit niciodata, nici unui preot, nici iubitei, nici macar propriului meu copil. O voi face acum, public. Nu ma astept sa fiu crezut si cu atat mai putin sa fiu iertat.

Cum cel mai important lucru pe care l-am trait este chiar scrierea acestei carti, am agatat pe firul genezei „Marii Spovedanii” tot ceea ce mi s-a parut mai relevant pentru a descrie Sistemul, papusarii lui si cauzele care au dus la instaurarea sa. Nu am uitat nimic din ceea ce am facut si vreau ca macar generatiile viitoare sa invete ceva din experienta mea."

Cristian Sima 

Comenzi aici https://www.cristiansima.ro

Teaser vol 2. Spitale si puscarii (v)

A treia detenţie e însă cea mai hilară şi s-a petrecut în Finlanda, la 300 de km nord de Cercul Polar. Era prin 2003. La WBS, hotărâsem să angajăm un CEO profesionist, străin, şi-l alesesem pe Thomas Lundin, fost CEO la Ericsson România. Eram convinşi că un suedez va fi maximum de cinste, corectitudine şi profesionalism. Uitasem însă că Lundin avea deja șase ani de experienţă românească şi că orice străin ajuns la noi învăţase să fure mult mai bine decât orice român. Lundin era şi acţionar la WBS, intrase împreună cu doi români de la Ericsson - Toni Petrescu şi Ovidiu Popescu. La vremea aceea, acționariatul WBS era compus din mai mulţi străini decât români. Erau trei italieni, Angelo de la Ductil şi Codognotto de la General Membrane, plus Pulvirenti din Catania, apoi un american de la Microsoft şi Georges, amicul francez, plus cei trei de la Ericsson. Noi habar nu aveam că Lundin fusese dat afară de la Ericsson tocmai pentru că șpăguise mai mulţi politicieni români, chestie de care mă voi lovi în procesul meu de defăimare cu Bogdan Chirieac. Mie Lundin nu mi-a plăcut de la început, era un ţăran suedez parvenit la o multinaţională şi deja românizat puternic. 

Îşi luase şi nevastă frumoasă şi mai tânără cu 23 de ani, româncă evident, şi consuma alcool cu hectolitri. Cum WBS-ul creştea ca Făt-Frumos, hotărâsem să facem fiecare AGA în altă ţară, adică în ţara fiecărui acţionar. Deja făcusem una în sudul Franţei, la Georges, şi una în Catania, la Angelo, acum urma s-o facem în nordul Suediei. Dar în aprilie 2003 angajaţii mei din sala de trading fac o greşeală cruntă şi pierd într-o zi 100.000 de dolari şi Lundin vine să-mi ceară să le tai salariul cu 80% pe şase luni. Deşi eram acţionarul cel mai mare al WBS-ului, la acea vreme aveam 40%, hotărâsem ca Lundin să decidă tot mai puţin ce se întâmplă în sala de tranzacţionare, unde eu eram jupân. Practic, banii se făceau la trading, iar Lundin cheltuia, administra, făcea marketing etc. De la începutul anului, eu câştigase câteva milioane, dar Lundin reuşise să cheltuie 800.000, ceea ce mi se părea enorm pentru o firmă cu 59 de angajaţi, chiar dacă plătiţi regeşte. Acum urla la mine că nu va reuşi să-şi realizeze planul de profit din cauza acestei greşeli de 100.000 de dolari. Eu m-am enervat, m-am dus la contabilitate și am luat la puricat cheltuielile. Lundin dăduse afară femeia de serviciu şi bucătăreasa (aveam cantină la subsol şi îşi făcuse el o firmă de catering şi una de curăţenie pe numele nevestei şi astfel externalizase către el şi cvadruplicase costurile). Cum se lucra în 3 schimburi (că lucram şi pe pieţele asiatice), evident că traderii trebuiau hrăniţi. Dar nu ştiam că sunt hrăniţi făcându-l pe Lundin să facă profit pe seama firmei. Apoi, dezvoltase un deparament de marketing care cheltuise o avere, avea 8 membri, cumpărase 8 maşini noi, laptopuri etc. Maximum a fost când am descoperit că şi mobila achiziţionată era prin intermediul unei firme de a lui Lundin. Nervos că îşi bătuse joc de banii firmei şi că mă punea să-i pedepsesc pe traderii mei, i-am replicat că eu nu tai niciun salariu, am alte pedepse în cap şi că e treaba mea cum gestionez tradingul. Cum Lundin nu se putea opune, mi-a tăiat... mie salariul cu 80%. Atunci, eu am convocat o AGA de urgenţă şi mi-am dat demisia până la AGA. I-am zis că în 30 de zile l-am schimbat, dar Lundin era convins că-i poate convinge pe ceilalţi acţionari să plec eu şi să rămână el. Numai că WBS-ul era „one man show”, adică show-ul meu, şi toţi erau acolo pentru mine, nu pentru Lundin. Supărat, am plecat de la firmă şi m-am dus la aeroport, să plec undeva şi să nu aud de bursă.

Ajuns la aeroport, am luat un avion la Praga, apoi la Helsinki şi apoi la Rovaniemi, la Cercul Polar, la Moş Crăciun. Le-am spus tuturor că vreau să mă spăl pe creier şi să nu mă sune, că nu răspund. Nici măcar nevestei nu i-am răspuns. După o zi la Rovaniemi, unde m-am plictisit de moarte, cineva mi-a zis să mă duc în nord de 1 Mai, că mă voi distra pe cinste. La finlandezi, țară socialistă şi asistenţială prin definiţie, 1 Mai e mai important decât Crăciunul. În plus, exista un fenomen. Femeile finlandeze se căsătoresc la 20 de ani, fac doi copii, apoi divorţează de finlandezi îşi cresc singure copiii şi-şi trăiesc viaţa la maximum. De 1 Mai, cam toate finlandezele divorţate, de 35-40 de ani, se duc în nordul pierdut, la petreceri monstruoase, petreceri organizate de sătucurile părăsite şi uitate de lume care se umplu de turişti pe 1 Mai. Sunt şi vreo 3 zile libere, deci e un weekend superprelungit. Am închiriat o maşină şi m-am dus la Ivalo, la 300 de km nord de Cercul Polar. Ivalo e un orăşel, dar e cam impropriu să-i spui orăşel. Avea multe moteluri foarte bine făcute, cu saună personală în fiecare cameră şi o pârtie de schi artificială. Finlandezii făcuseră un deal artificial, unde să te dai pe skiuri. Deşi frig, era soare şi am schiat excelent. Ca o curiozitate, când am ajuns în camera de motel şi am deschis televizorul, acesta s-a aprins pe postul Bloomberg (nici la Polul Nord nu scăpam de bursă, deşi nu mai doream să ştiu nimic de ea. Era plin de finlandeze de 30-40 de ani singure şi de italieni veniţi să le consoleze, mă simţeam bine, finlandezele vorbeau engleza, iar italienii erau de-ai mei. Ca să nu stau să explic eu prea mult unde-i România pe hartă, m-am dat italian din Florenţa, evident jucător la bursă. Cheful cel mare urma să aibă loc în noaptea de 30 aprilie spre 1 mai într-un hangar special creat pentru această zi, cu sute de persoane. Mai era ceva amuzant: cea mai cunoscută băutură finlandeză de primăvară era un lichior de miere şi licheni puşi la fermentat şi mulţi o beau cu lapte şi se numea... Sima. Nu avea mult alcool şi finlandezii o beau cu litri. Eu nu am putut să beau aşa ceva, dar toţi râdeau când le spuneam cum mă cheamă, mai ales fetele. Cum la petrecere nu s-a mâncat nimic, dar s-a băut vârtos şi, cum eu nu beau nici votcă şi nici Sima, cred că toată noaptea am băut câteva Breezeruri de 4,5 grade alcool, pentru că berea noaptea nu-mi place, iar vin nu aveau decât poşirci ruseşti. În schimb, am cunoscut multă lume şi m-am împrietenit mai serios cu două finlandeze atrase evident de faptul că-s italian. Bărbaţii nordici, fiind alcoolici convinşi, cădeau ca muştele, dar nici cu femeile nu mi-era ruşine. Reuşeau să bea în continuu şi rezistau. Pe la 5 dimineaţa (erau nopţile albe era lumina 23 de ore pe zi), am zis să-mi iau cele două prietene finlandeze şi să mă duc la hotel. Eu venisem la petrecere cu maşina deşi eram la maxim 1,5 km de hotel şi la plecare am descoperit că era singura maşină din parcare, deşi barul era încă plin ochi de lume. Nu am înţeles de ce, dar mi-au explicat fetele că nu e bine să conduci băut în Finlanda, că regulile sunt drastice. Cum nu prea băusem mare lucru şi ştiam că în occident până la 0.5 la mie alcoolemie e legal, le-am luat pe fete în maşină şi am plecat spre hotel.

La ieşirea din parcare, mă aştepta poliţia finlandeză. Cum încă mai aveam permisul italienesc din ‘94, e drept expirat, că nu-i lipisem celebrul timbru fiscal, le-am dat paşaportul românesc şi permisul italienesc. Poliţiştii de la Polul Nord vorbeau însă foarte bine engleză şi nici idioţi nu erau, aşa că până la urmă am dat şi permisul românesc. Am suflat în fiolă şi le-a rezultat 0,55 la mie, moment în care au început să mă apostrofeze. Mi-au reţinut ambele carnete, mi-au sechestrat maşina de închiriat, mi-au dat 1.000 de euro amendă, m-au dus să-mi ia sânge şi apoi la puşcărie, până când ieşeau rezultatele de la alcoolemia în sânge. Apoi, mi-au zis că pe 2 mai să vin la poliţie cu un translator, că în Finlanda trebuiau să-ţi facă şi morală, că eşti alcoolic şi altădată să nu mai bei, că alcoolismul e doar problema lor naţională. Puşcăria era o cabană de lemn bine încălzită, unde nu era nimeni şi unde mi-au dat cheile spunându-mi ca a doua zi să le aduc cheile la poliţie. Fetele au fost atât de încântate, încât i-au întrebat pe polițiști dacă pot sta şi ele cu mine la puşcărie că nu mai fuseseră niciodată şi voiau să bifeze şi experienţa asta. Aşa că m-am regăsit cu două finlandeze de vreo 35 de ani la puşcărie, cu cheile puşcăriei în buzunar. Mi s a spus ca a doua zi la poliţie să fiu pregătit să plătesc şi cazarea la puşcărie, că nu e pe degeaba.

Nu pot să spun că nu mi-a plăcut la puşcărie, dar să nu intrăm în amănunte.

A doua zi, pe 2 mai, am luat cu mine un italian căsătorit cu o finlandeză ca să-mi traducă şi m-am prezentat la poliţie să mi se facă morală. Italianul mă avetizase să fiu umil să să-mi ţin gura, că mă pot reţine şi 3 zile dacă-i supăr. Odată ajunşi la poliţie, italianul a înţeles că poliţiştii aveau o problemă mare, alcoolemia la analiza de sânge ieşise 0.49 şi deci nu mai eram vinovat. În acel moment, brusc mi-au crescut acţiunile şi ştiam ce am de făcut. Aveam la Londra avocații de la Taylor, Joyson and Garrett, angajaţi cu abonament pentru cazul în care aveam cauze legate de bursă sau alte afaceri bursiere. Am sunat la ei spunându-le că sunt la poliţie la Ivalo în Finlanda şi vreau să dea poliţia în judecată. Evident că mi-au zis că nu pot să contacteze un coleg finlandez şi că e nevoie de timp. I-am convins că am nevoie doar de un fax cu antetul lor la poliţie în engleză în care să le zică că-i vor da în judecată pentru arestare abuzivă, lucru pe care l-au făcut. Finlandezii au venit să-mi spună că alcoolemia e ok, că-şi cer scuze şi că o să-mi dea ei o maşină să mă întorc la Rovaniemi. Dar eu nu era să-i las aşa, văzând că dau din colţ în colţ cu scuzele. I-am ameninţat discret cu avocaţii mei londonezi şi până la urmă au cedat cerinţelor mele. Mi-au închiriat altă maşină pe banii lor, mi-au plătit prima maşină pe toată perioada, mi-au plătit bilet la business class Helsinki-Bucureşti şi o noapte la Helsinki la hotel de 5 stele, şi eu am semnat că renunţ la orice plângere legată de privarea de libertate abuzivă. Privare de libertate pe care o gustasem din plin şi-mi şi plăcuse mult. Vedeţi, ţările nordice au legi dure, dar le respectă, la fel în Elveţia. Şi dacă poliţia greşeşte, plăteşte. Lucru pe care nu-l întâlneşti în Franţa sau Italia, iar la noi cu atât mai puţin. Trăind în ultimii 8 ani în cel mai poliţienesc stat din Europa, Elveţia, am învăţat să respect legea, dar am învăţat şi să-mi apăr drepturile până în pânzele albe când am dreptate. Nu pot spune că m-aş comporta la fel şi la noi. La noi, ce să fac eu după 8 ani cu imaginea bălăcită în noroi de televiziunile care mă acuzau fără dovezi? Antena 3 a pierdut zeci de procese, dar nici până astăzi nu a plătit despăgubirile hotărâte de instanţă. Cum să ai încredere în sistemul de justiţie şi cum să fii convins că trebuie să respecţi legea, când chiar şi când instanţa îţi dă dreptate nu reuşeşti să recuperezi mai nimic. Pentru a-şi schimba mentalitatea, România are nevoie de un stat poliţienesc, nu ca-n comunism, ci ca-n Elveţia. Abia atunci nu vor mai fura, nu vor mai denigra şi nu vor mai da ştiri false, când le va fi frică. Nu de puşcărie, ci de buzunarul gol.

Pentru restul cumparati cartea:

cristiansima.ro