"Dumnezeu, atunci, n-a fost acolo" !

"Este o veche zicală care spune că "Bețele și pietrele îți pot zdrobi oasele, dar cuvintele niciodată nu te pot răni". Sunt aici să vă spun că este o minciună: vorbele urâte, disprețuitoare, pot face mai mult rău decât durerea fizică. Aceasta din urmă poate să dispară, chiar dacă ia o zi sau o săptămână,  dar cuvintele care te denigrează și te fac să te simți inuman, lăsă urme adânci. Atunci, când eram copil, ca voi, am avut impresia că sunt stupid, că nu am nicio valoare, iar când alții continuă să ți-o spună, chiar începi să îi crezi, și ca să poți trece peste asta îți ia ani buni", declară, în fața unui auditoriu, format din câteva sute de elevi de clasa a 8-a, de la o școala gimnazială, dintr-o suburbie a metropolei  Chicago, un om, trecut bine de 80 de ani.
În sală este o liniște mormântală, elevii ascultă atenți discursul unui evreu, supraviețuitor al Holocaustului.
Numele lui este Aaron Elster. De aproape 20 de ani a ieșit la pensie, după o carieră în asigurări, dar acum este mai ocupat ca niciodată. Funcția de vicepreședinte al Muzeului Holocaustului și Centrului Educational din Skokie, Illinois îl ține extrem de activ.
De vreo 10 ani ține discursuri la școlile din zona Chicago, sau oriunde este invitat, promovând povestea supraviețuirii sale, pe care a descris-o într-o  carte autobiografică.  Cartea este scrisă împreună cu psihologul Joy Erlichman Miller și intitulată "Ochii ei mă urmăresc încă". Titlul cărții face referință la sora lui mai mică, de doar șase ani, ucisă de naziști, alături de tatăl și mama sa, în Polonia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Mesajul lui Aaron pentru elevi are drept scop de a-i  încuraja să creadă în forțele lor proprii, de a nu se lăsa învinși, de a crede în faptul că au capacitatea de a trece peste tot felul de adversități și situații, care chiar dacă inițial par imposibile sau grele, ele nu sunt de nedepășit. Pentru asta însă e nevoie de a sta departe de persoanele negative sau cei care le spun că nu vor putea reuși.
"Sunteți mai deștepți și mai puternici decât  credeți, iar asta vă pot spune din proprie experiența, când eram și eu de vârsta voastră. Sunt lucruri pe care le-am făcut la 10-11 ani pentru a supraviețui, pe care, chiar și acum la bătrânețe, cu greu îmi vine să cred că le-am făcut. Toate astea pentru că vroiam cu disperare să trăiesc. Sunt anumite forțe care zac în voi și de care nici nu știți. Vă spun astea pentru că vreau să luați atitudine la școală, sau în comunitatea unde trăiți, când vedeți că unul din colegii sau prietenii voștri sunt hărțuiți, bătuți sau se fac glume proaste pe seama lor. Uneori e deajuns să fiți prietenoși sau să zâmbiți cuiva care este la pământ. Voi aveți acea abilitate. Trebuie să deveniți apărătorii celor mai slabi. Când vă spun să schimbați lumea asta în mai bine, și vă întrebați poate ce puteți fiecare dintre voi face, să știți că sunt lucruri mărunte, la nivel individual, dar care puse toate împreună fac o mare diferența, în lumea de mâine, in care veți trăi. Voi sunteți liderii de mâine, care vor decide cum va arată lumea. Noi, ca adulți, nu am făcut o treabă prea bună, așa că vă încurajez pe voi să vă implicați, să faceti diferența în școală, acasă și în această țară." declară Aaron Elster.
"Dacă nu aș crede în voi nu aș fi acum aici să vă vorbesc, ci aș fi  undeva jucând golf" mai spune el.

În 1942, la vârsta de aproximativ 11 ani, orășelul Sokolow din Polonia, în care locuia cu familia, a fost invadat de nemți. Pentru că acolo trăiau peste 5,000 de evrei, aceștia au fost mutați într-un ghetto în care au fost supuși la exterminare prin înfometare și lipsirea de asistență medicală de bază. "Oamenii mureau pe toate străzile iar cadavrele puteau fi găsite rezemata pe margine clădirilor. Dumnezeu, atunci, nu era acolo. Am văzut cu ochii mei o mamă care și-a omorât propriul bebeluș pentru că țipa, și de teamă să nu atragă atenția soldaților, l-a omorât prin asfixiere, la presiunea celorlalți. Era dorința și lupta de a mai supraviețui încă o zi. O să vă întrebați cum poate face o mamă așa ceva?! Vă spun că nu aveți de ce să o judecați dacă nu ați fost și nu ați trăit acolo. Nu aveți cum să înțelegeți. Și mie îmi era o teamă teribilă de moarte."

Cei care au rezistat mai mult au fost mutați ulterior în lagărele de exterminare, special create pentru a fi gazați, arși în cuptoare și apoi transformați în cenușă. Aaron reușește însă să fugă din getto și să se adăpostească la niște ferme din zonă.
"Și acum îmi amintesc gustul farfuriei de lapte și cartofi fierți primiți de la fetița unui fermier, care m-a luat la el în casă pentru scurt timp. Apoi de teamă și disperare mi-a spus că nu am nicio șansă să supraviețuiesc singur, așa că mai bine ma predau autoritatilor să mă omoare. Eu însă îmi doream mult să trăiesc" spune Elster.

Aaron cu sora mai mare si unchiul Sam

Timp de aproape doi ani de zile reușește să stea ascuns la familia Hypolit Gorski, în podul casei. Riscul asumat de acea familie era însă major. Dacă erau descoperiți, puteau cu toții să fie împușcați. Iarna îndurând frigul, de multe ori se urina pe el ca să simtă puțină căldură, ca apoi să înghețe și mai tare de frig.  Vara îl chinuiau păduchii și căldurile insuportabile din pod, iar bătălia cu foamea era una constantă, lucru ce îl făcea mai tot timpul să aiureze. Cu toate astea, datorită determinării, băiatul reușește să supraviețuiască până la terminarea războiului. Cu excepția unei surori mai mari, toată familia îi este omorâtă. De fapt, s-a numărat printre cei 29 de supraviețuitori din acel oras, el și sora lui Irene, fiind singurii copii care au supraviețuit.
Devenit copil al strazii, și de fapt al nimănui,  este salvat de un unchi, care, partizan fiind în armata poloneză, se reîntoarce să vadă dacă i-a mai supraviețuit careva din familie. Pleacă toți trei în Germania și trăiesc timp de doi ani prin diferite adăposturi pentru refugiați. Ajutați de o organizație caritabilă internațională  emigrează în America în 1947,  trăind prin diferite orfelinate. Este înscris la școală, reușește să termine liceul și apoi este înrolat în armată, servind timp de 18 luni în timpul războiului din Coreea. Înainte să plece în armată se căsătorește. După terminarea stagiului militar revine la Chicago unde lucrează ca și agent de asigurări. Împreuna cu soția au doi băieți, iar apoi câțiva nepoți. Timp de 40 de ani, în ciuda coșmarurilor care le-a avut din perioada copilăriei, reușește să își ascundă trecutul și tragedia vieții sale. Abia la bătrânețe, încurajat de alții, își așterne pe hârtie povestea vieții sale și începe să vorbească public despre asta.
La finalul prezentării copiii îi adresează întrebări. Multi vor să afle dacă a reușit să îi ierte pe cei care i-au omorât familia. Nu, nu poate să-i ierte, dar spune însă că nu-i urăște. "Am încetat de mult timp să mai urăsc. Dacă aș fi continuat să fac asta aveam o viața mizerabilă. Cât privește iertarea, ea trebuie să o primească de acolo de unde este sora mea de șase ani, pe care au ucis-o."
La sfârșit copiii vin să își facă poze cu el, unii sunt cu ochii în lacrimi, și îl îmbrățișează.

După prezentare, am plecat cu Aaron să luam prânzul la un restaurant din zona. Intrăm înăuntru și ne primește prietenos managerul restaurantului, care, după ce ne ia comanda ne întreabă cu ce ocazie prin zonă. Mă grăbesc să îi spun că am fost la școala din apropiere, unde, îi explic că Aaron a ținut o prezentare, el fiind unul din supraviețuitorii Holocaustului. Managerul este vădit impresionat când aude,  spune câteva vorbe de compasiune, dar Aaron mă trage de mânecă să mergem la masă, dându-mi de înțeles că nu vrea să mai audă și altele. Cu siguranță că nu își dorește să mai audă vorbe de compasiune, nu caută el asta. Ne așezăm la masă și  începe să îmi povestească faptul că în câteva săptămâni va avea loc petrecerea anuală organizată de muzeu, cu scopul de a strânge fonduri.  La eveniment urmează să participe, ca invitat, și fostul Secretar al Apărării și fost director al CIA Leon Panetta, căruia Aaron urmează să îi ofere, personal, un tur al muzeului. Pentru a face față întâlnirii, Aaron, îmi spune entuziasmat, că se pregătește de întâlnire citindu-i cartea autobiografică. Și scoate din geantă o carte care mi-o arată. Apoi îmi spune că a cam obosit, că, în ciuda faptului că îi face plăcere să le vorbească copiilor, astfel de discursuri îl epuizează repede, iar organismul său nu mai face față.
Datorită faptului că s-a numărat printre cei mai tineri supraviețuitori ai Holocaustului, Aaron este printre puținii rămași în viață. Acest lucru însă îi oferă șansa de a exista pentru posteritate, cu ajutorul tehnologiei, ca hologramă. Îmi povestește apoi detalii despre proiectul demarat de muzeu, în colaborare cu University of Southern California, ce va costa câteva milioane de dolari, va fi extrem de inovator, și din care face și el parte. Chiar și după ce vor muri, mai mulți supraviețuitori ai Holocaustului vor dăinui holografic, adica vor putea apărea tridimensional în fața publicului, iar cu ajutorul unui program gen Siri, vizitatorii le vor putea adresa întrebări iar aceștia le vor răspunde.

"De curând, am fost în California, unde timp de patru zile, am fost filmat, și am răspuns la aproximativ 1800 de întrebări. Este incredibilă tehnologia asta, voi fi nemuritor" spune Aaron zâmbind. "Copii vor  avea ocazia să mă vadă și să le răspund la fel ca acum, chiar și atunci când nu voi mai fi de mult prin zonă."