marți, 19 martie 2019

Scrisoarea Patriarhului Iustinian către Mircea Eliade

Cu un "Mult iubite domnule profesor"  își începea, în aprilie 1971, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Iustinian, scrisoarea trimisă lui Mircea Eliade. În ea, îi mulțumea de scrisoarea primită, apoi îi cerea să îl ajute pe fiul său să demareze construirea și dotarea unui complex chirurgical modern, amplasat pe teritoriul Mănăstirii Cernica. În acest sens, patriarhul Iustinian îi solicita lui Eliade să îl pună în legătură cu fundații religioase și sociale americane, pentru a obține ajutoarele necesare proiectului.

Totodată patriarhul îl invită pe Mircea Eliade să participe la o conferință a preoților ortodocși care avea loc, în toamnă, la București. Patriarhul își mai manifestă bucuria cu privire la o bursă de studiu pe care Eliade a propus-o unui student din cadrul Institutului Teologic din București, dornic de a studia Istoria Religiilor.


 Mircea Eliade Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library. 
Martie 2019

luni, 18 martie 2019

Radu Gyr dedica o poezie lui Mircea Eliade


Printre numeroasele corespondențe purtate de Mircea Eiade cu oamenii de cultură ai vremii se numară și poetul Radu Gyr care îi trimite o serie de poezii lui Eliade. Una din ele intitulată "Țapul sălbatic" poetul i-o dă cu dedicație.


                                                                           Țapul sălbatic
                                                                                         lui Mircea Eliade

L-am întâlnit în rîpa de sub cruce,
Zbârlit de pîndă cu pădurea-n nări.
Era frumos ca piscul cînd străluce
și tânăr cum e vântul beat de zări. 

Când freamăta din creștet ca gorunii,
când împietrea ca țarcul de granit.
Punînd sfințenie sălbăticiunii,
soarele-i sta-ntre coarne, răstignit.

Sub gresii aspre ochii lui, o clipă,
sau dușmănit, fierbinți, cu ochii mei,
în vârfuri de cuțite care țipă
și-n crâncene amnare cu scântei.

Opriți în loc, o clipă, față-n față,
ne-am fulgerat, năprasnici și vrăjmaș.
Îl căutasem parcă de o viață
și-acum țâșnea din flăcări la doi pași.

Ca prins în rădăcini, cu pumnii țepeni,
n-am tras nici plumbi, nici n-am smucit jungher.
Pe repezișul cremenei cu jnepeni
jivina mea s-a năpustit în cer.

de Radu Gyr


Mircea Eliade Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library. Martie 2019

joi, 14 martie 2019

Cel mai frumos text al lui Mircea Eliade despre Mihai Eminescu

"Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul." Mircea Eliade

Cel mai superb text dedicat de Eliade marelui geniu al literaturii române, Mihai Eminescu, a fost publicat în ziarul românesc "America" din Detroit, Michigan în 1975.

Pentru a comemora 125 de ani de la nașterea marelui poet, Eliade remarcă solidaritatea diasporei românești, din cele două Americi până pe Bătrânul Continent, în jurul lui Eminescu.Face apoi o superbă trecere prin istorie a unor genii din antichitate, precum Homer, Platon sau Shakespeare, datorită cărora "singura “eternitate” acceptată de istorie este aceea a creațiilor spirituale, care bineînțeles, reflectează și specificul național al gintei creatorului, și momentul istoric în care a viețuit acesta; le reflectează și ... le proiectează în “eternitate” "

Nu știu dacă în mod voit, Eliade, a dorit să atace regimul despotic al lui Ceaușescu, cu următoarea frază. Oricum, a reușit să o facă într-un mod foarte subtil, spunînd: "Zadarnic încearcă un rege sau un despot să-și clădească Statul pentru eternitate." Eliade ne spune că formele politice, din istorie, sunt trecătoare, ce ramân însă pentru totdeauna sunt creațiile spirituale, de cultură. Chiar fără aur sau petrol, chiar și fără grâu sau cu o Românie globalizată, cultural vorbind suntem în sigurană, ne asigură Eliade. "Epoca de Aur" a despotului Ceausescu a apus în 1989, România își diluează încet, încet multe din valori prin globalizare.Poeziile lui Eminescu, însă, salvează identitatea neamului nostru pentru eternitate.

EMINESCU  

"La 15 Ianuarie s-au împlinit 125 de ani de la nașterea lui Mihail Eminescu. Românii din exil au comemorat acest eveniment după puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: în Argentina, în Statele Unite, în Franța sau în Germania și Austria.
Nu e deloc de mirare solidaritatea întregii emigrații românești în jurul lui Mihail Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul. Vechea Heladă a pierit de mult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supraviețuit tuturor naufragii lor și va supraviețui chiar dacă ultimul descendent al Greciei clasice va fi șters de pe suprafața pământului. Lumea Medievală a dispărut de mult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viața spirituală a milioane de cetitori, din toate colțurile pământului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atât de proaspete și tot atât de “adevărate” chiar dacă istoria Angliei va fi uitată până și de ultimii descendenți. Orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricât de dezastre și suferințe ne-au mai fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge “Luceafărul” lui Eminescu din mintea și din sufletul Românilor.

"Un neam supraviețuiește nu numai prin istoria sa, ci prin creațiile geniilor sale."

În dragostea neamului românesc pentru cel mai mare poet al său, se deslușește setea de nemurire a comunității întregi. Un neam supraviețuiește nu numai prin istoria sa, ci prin creațiile geniilor sale. Dacă vechea Helada n’ar fi avut decât istoria sa, și n-ar fi avut și geniile ei, de la Homer și până la Platon, astăzi am fi știut despre Helen cam tot atât că știm despre Sciți, Elamiți sau Iliri; adică, atât cât suntem obligați să învățăm la școală (evident, presupunând că, fără patrimoniului spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educație, ceea ce e cu totul improbabil).
Istoria este prin definiție devenire, transformare continuă, în cele din urmă deșertăciune. Zadarnic încearcă un rege sau un despot pot să-și clădească Statul pentru eternitate. O formă istorică, chiar dacă ar fi perfectă, este totdeauna precară: durează un anumit număr de ani, sau decenii, și apoi lasă locul unei alte forme istorice. Niciun fel de “eternitate” nu este îngăduită organismelor politice și sociale. Singura “eternitate” acceptată de istorie este aceea a creațiilor spirituale, care bineînțeles, reflectează și specificul național al gintei creatorului, și momentul istoric în care a viețuit acesta; le reflectează și, am spune, le proiectează în “eternitate”. Patetica luptă a Heladei cu Perșii este încă actuală pentru lumea modernă, pentru că a cântat-o Eschil. Au mai fost și alte invazii, de o parte și de alta a Mării Egee, dar despre ele știm foarte puțin, pentru că n’a existat un Eschil care să le scoată din istorie și să le fixeze în “eternitate”.

"Obscur, dar mai puțin patetic, neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la “nemurire”, mai ales prin creația lui Mihail Eminescu."
"Istoria patetică a neamului românesc a fost “proiectată” în eternitate prin versurile unui poet care a suferit toată viața de sărăciei, uneori chiar și de foame, și a murit, omorât de un nebun într-un ospiciu..."

Obscur, dar mai puțin patetic, neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la “nemurire”, mai ales prin creația lui Mihail Eminescu. Petrolul și aurul nostru pot într-o zi seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. Și s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere, asemenea modificări, încât poziția noastră de popor de graniță să-și piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singurul lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu. Și cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost “proiectată” în eternitate prin versurile unui poet care a suferit toată viața de sărăciei, uneori chiar și de foame, și a murit, omorât de un nebun într-un ospiciu... Este o lecție de modestie pe care însăși istoria ne-o da, nouă tuturora...” Mircea Eliade, ziarul românesc America, 1975.


Mircea Eliade Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library.
Martie 2019

Pe urmele lui Mircea Eliade la Chicago


Luna aceasta se împlinesc 112 ani de la nașterea lui Mircea Eliade.

Când vine vorba de Eliade, scrierile sale rămân una din primele mele preferințe în materie de lectură. Cine ar fi crezut, însă, că, după zeci de ani de la citirea primelor sale scrieri, voi avea ocazia, ca, într-o bună zi, să pot să răsfoiesc prin arhiva personală a minunatului scriitor.

Mircea Eliade a fost decanul catedrei de Istorie a Religiilor din cadrul Universității din Chicago. Venit aici, în 1956, inițial să predea temporar la Universitate, americanii, realizând valoarea acestuia, îi propun să rămână, iar el acceptă. A profesat și trăit la Chicago până la dispariția sa, în eternitate, pe 22 Aprilie 1986.


Pășind în sala de lectură a universității, nu am putut decât să mă simt de-a dreptul privilegiat să pot atinge, răsfoii și citi manuscrisele din arhivă, multe din ele scrise chiar de mâna autorului. Este fascinant să-i citești scrisul lăbărțat, uneori, greu de descifrat și să poți pătrunde pentru câteva momente în universul sau magic.

Arhiva, intitulată Mircea Eliade Papers, găzduită în cadrul Special Collections Research Center, de la University of Chicago Library, este imensă ( 176 de cuti cu mii de documente) și de o valoare inestimabilă. Este un sentiment unic și incredibil să poți să stai într-o uriașă bibliotecă, dintr-o celebră universitate americană, să citești manuscrise românești, ce au aparținut cândva lui Eliade. Arhiva conține, printre altele, corespondente, mai mult sau mai puțin oficiale, cu diferite instituții românești sau străine, scrisori de la prieteni, cunoscuți, admiratori, diferiți scriitori, profesori universitari, politicieni, preoți, poeți, etc. aflați atât în România cât și în exil. Este fabulos să poți să te întorci în timp cu 50, 60,70 de ani, să citești scrisori compuse de mână, scrise la mașină sau cu cerneala pe hârtie, ce traversau apoi Atlanticul, venind dintr-o României aflată în plin comunism. Scrisori pline de pasiune și admiratie față de Eliade și scrierile sale. Unii îi cereau sfaturi și îndrumări, altii îi cereau sprijin financiar sau recomandări profesionale. Majoritatea scrisorilor sunt însă elegante, pline de respect, melancolie și o profundă noblețe. Scrisori cu un profund miros de hârtie veche, de timpuri trecute și aproape uitate noua azi, în era internetului. Timpuri în care, pentru a comunica, oamenii își scriau scrisori pe hârtie, trimiteau vederi, felicitări sau telegrame. Iar arhiva conține mii de astfel de exemplare. Scrisori ce aveau o profundă personalitate, ce transmiteau, prin scris, mai mult decât mesajul în sine, transmiteau emoție și unicitate.

Citind, chiar și doar o mică parte din arhivă, te face să conștientizezi, nu doar imensitatea ei, ci mai ales cea a personalității lui Eliade. O uriașă și marcantă figură a literaturii române și universale.

Începând de ai o să încerc să vă redau o parte din scrierile și lucrurile inedite care le-am găsit în arhivă.

Nostalgia după România

Un fragment al lui Mircea Eliade, scris în toamna lui ‘59 la Chicago, în care printr-o întâmplarea banală transmite un profund mesaj de dor de România.

28 Octombrie 1959

Azi, pe neașteptate și, aparent, fără motiv, a pleznit rama de la ochelarii de citit. Erau pe masă, în fața mea și am văzut deodată rama crăpată. Cum nu am decât aceasta pereche de ochelari, și n’am timp să mă duc în oraș să cumpăr altii - am fost la “drugstore” și am cerut ceva să lipesc rama. Mi-au dat “Duco Household Cement”, și acum aștept să văd rezultatul.

Folosesc acești ochelari de aproape douăzeci de ani. Exact, din Martie 1940, când am fost la Spitalul Militar din București pentru examenul de reformă. Sunt rotunzi, cu rama subțire, și-mi dau un aer sărăcăcios, obosit și prostănac. De ani de zile îmi propun să-mi cumpăr alți ochelari, să-i am măcar de rezervă, în caz de accident, ca astăzi - dar n-am apucat. Venind ultima dată de la Roma, acum, în Septembrie, un tânăr englez care mă privea insistent, nu s-a mai putut stăpâni, și m’a intrebat de când îi am pentru că el n’a văzut niciodată asemenea ochelari. I-am spus de când, și așa am intrat în vorbă.

Am spart de mai multe ori ochelarii de stradă, în acești 20 de ani - dar niciodată pe aceștia de citit. Sticlele sunt puțin uzate, cu marginile fumurii, și totuși nu mă îndur să-i las.

Și acum, deodată, am înțeles de ce. Ochelarii aceștia sunt ultimul obiect pe care-l am din țară. Nu mi-a mai rămas nimic altceva, niciun “suvenir”, nici măcar o fotografie a familiei, sau a mea. Am, desigur, câteva cărți din biblioteca din țară și aproape toate cărțile mele - dar nu le am aproape de mine, nu fac parte din “portul” meu.

Am înțeles asta, și-i privesc, așa cum i-am strâns, între două volume groase, pe masă, în fața mea, așteptând să treacă cele douăzeci de minute, cum scrie în instrucțiile lui “Duco Cement”, să fiu sigur că s’a lipit rama...

Într-un alt fragment, Eliade, vorbea despre destinul nostru, al exilaților, astfel:

"Fiecare exilat e un Ulyse, în drum spre Ithaca. De ce au fost osândiți de zei?... Orice existența reală reia Odiseia. Drumul spre Ithaca - drum spre Centru. Toate astea le știam de mult. Ceea ce aflu deodată este că oricărui exilat (tocmai pentru că a fost osândit de "zei", adică de Puterile care decid destinele istorice pământești) i se oferă această șansă de a deveni un nou Ulyse. Dar pentru asta, trebuie să știe să citească un înțeles ascuns în rătăcirile lui, să le înțeleagă ca o lungă serie de încercări inițiatice (voite de "zei") de obstacole în drumul spre casă (spre Centru). Asta înseamnă: a vedea semne, înțelesuri ascunse, simboluri, în suferințele, deprimările, urâciunile de toate zilele. A le vedea, a le citi - chiar dacă ele nu sunt acolo: văzându-le, construiește o structură și citești un mesagiu în curgerea amorfă de întâmplări, un fluviul monoton al faptelor istorice."

 Caritabiul Elliade
Situația financiară a scriitorului Eliade nu a fost totdeauna roză. Aflat la Paris in 1950 se descurca greu cu banii, fiind nevoit să se împrumute constant. Acest lucru avea să il facă mai târziu, cred eu, mai milostiv cu cei in nevoie, amintindu-și probabil de această perioada dificilă din viața.
9 Decembrie 1950
"Terminasem ultimii bani împrumutați (din câte părți ?! ...) Christina s-a dus aseară să mai caute și-a mai împrumutat 500 de franci de la Luiza Zacharia. Mi se părea că pot respira măcar câteva zile.
Dar azi dimineața primesc o scrisoare si sunt anunțat că am fost acceptat ca bursier al Bollingen Foundation cu 200 de dolari pe luna, începând de la 1 Ianuarie 1951 timp de trei ani. Aproape ca nu-mi vine să cred !...
Rămâne, acum, decât să izbucnească războiul; așa cum s-a întâmplat de la Londra, in 1940, aveam bani, dar nu aveam ce face cu ei.
"


Pe 12 Iunie 1968 intr-un mesaj trimis lui Cezar Delescu in Israel Mircea Eliade ii ura:
"Cele mai sincere urări de grabnică însănătoșire". Într-o scrisoare anterioară Delescu, care suferea de diabet, îi ceruse ajutor financiar și chiar ii trimisese o rețetă pentru un medicament recomandat de doctor. Într-o scrisoare ulterioară acesta îi mulțumea lui Eliade pentru banii trimiși.
Un alt român pe nume Trandafir Traian Fortun ce era invalid si  trăia in Austria intr-un lagar pentru veterani de raboi din cel de-al Doilea Razboi Mondial ii scria si cerea, lui Eliade, ajutor pentru alimente si medicamente. Din scrisorile care le expedia, reiese faptul că între 1968 si 1974, de doua ori pe an, in perioada Crăciunului si de Paște, Eliade ii trimitea acestuia câte 25-50 de dolari.

Mircea Eliade Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library. Martie 2019

marți, 12 martie 2019

Chicago European Union Film Festival 2019


În perioada 8 martie-4 aprilie, Centrul Cinematografic Gene Siskel aduce la Chicago diversitatea şi entuziasmul creativ al cinematografiei europene, în cadrul celui de-al 22-lea festival anual de film al UE la Chicago. Cel mai mare festival din America de Nord va prezenta exclusiv filme europene, avand 60 de premiere din cele 28 de state membre UE. În conformitate cu tradiţia festivalului, seara de deschidere a fost prezidată de statul ce deţine preşedinţia Consiliului UE, iar în acest an România are această onoare. Pe 8 martie, seara a fost găzduita de dl. Tiberiu Trifan, Consulul General al României la Chicago. Premiera filmului “Să nu ucizi”, în regia lui Catalin Rotaru şi Gabi Virginia Sarga a fost proiectat chiar în seara deschiderii. De asemenea, în cadrul festivalului, România va fi reprezentată de alte doua producţii, Fotbal infinit, regizat de Corneliu Porumboiu, şi Touch me not, câştigător al festivalului de film de la Berlin, regizat de Adina Pintilie. Interviu realizat de Marian Petruţa, jurnalist North American Romanian Press Association la Chicago cu Consulul General al României la Chicago, Tiberiu Trifan.
 de Dan Boanta
 http://www.romaniaregional.ro/2019/03/11/a-22-a-editie-a-festivalului-european-de-film-prezentat-la-chicago-interviu-exclusiv-cu-consului-romaniei-la-chicago/

Filmul Capra Cu Trei Iezi prezentat la Chicago

Un interviu cu regizorul si actorul Victor Canache despre filmul de scurt metraj "Capra dcu trei iezi" proiectat aici la Chicago.

duminică, 24 februarie 2019

Scandalul Laura Bretan, homofobia, manipularea si ura religioasa dupa Eurovision

Adevaratul scandal de la Eurovision!
Probabil ca ati auzit de scandalul cu cei doi jurati gay de la Eurovision care ar fi depunctat-o pe Laura Bretan. Care era nemultumirea fanilor care au sustinut-o pe Laura Bretan? Faptul ca a primit doar 4 respective 6 puncte de la cei doi jurati gay, in timp ce alti doi jurati i-au dat cate 7 puncte, iar ceilalti trei i-au dat 12 puncte.
 Nimeni nu a stat sa mai analizeze in detaliu notele si sa le compare si cu ale celorlalti concurenti. Daca ar fi facut-o ar fi avut o surpriza. In mod normal, altul ar fi trebuit sa fie scandalul de la Eurovision. Bella Santiago este cea care a fost cea mai neindreptatita, dar cu toate astea, ea,  nu s-a plans si nici presa nu a scris despre asta. 
Cum se face ca Bella Santiago a primit cate 10 puncte de la 5 dintre jurati, iar cel de-al saselea i-a dat zero puncte?!  Cine a fost juratul care a dat zero puncte? Emmelie de Forest – cantareata si castigatoare a Eurovision 2013. Surprinzator, nu?! Daca aceasta ar fi acordat chiar si doar 8 puncte, Santiago ar fi fost castigatoarea finala. Nu a fost, si nici nu a strigat presa in gura mare. Scandalul a fost insa altul, implicand orientarea sexuala a doi jurati, acuzati ca au descriminat o concurenta crestina.  Asa sa fie oare?!

joi, 14 februarie 2019

Reprezentantul Ambasadei Americane David Schlaefer in dialog cu Radio Romania Actualitati



 Un interviu oferit de consilierul politic al Ambasadei Americane la Bucuresti, David Schlaefer, jurnalistului Gabriel Basarabescu de la Radio Romania Actualitati.

Gabriel Basarabescu: Domnule consilier vă multumim foarte mult că aţi acceptat acest interviu, din doua motive. Unul pentru că postul public naţional de radio este principala sursă de informare a românilor, şi-n al doilea rând pentru că subiectul pus în discuâie este unul delicat şi din păcate foarte rar discutat la nivel înalt în România. Cum consideraţi dumneavoastră şi implicit Statele Unite că pot ajuta la depăţirea acestei situaţii, o situaţie în care implicarea Rusiei este atât de mare, nu doar la noi, dar şi-n celelalteţări comuniste, unde există o vulnerabilitate menţinută de cei 50 de ani de comunism?
  
David Schlaefer: Cred că este o situaţie foarte importantă în acest moment, ne aflăm într-un punct foarte important în Europa, în rândul statelor membre UE, în special al statelor est-europene precum România, în această parte a Europei există o istorie foarte îndelungată a influenţei ruse de diferite tipuri şi se pare că ne aflăm într-un moment istoric în care Rusia se reafirmă în diverse moduri. Vedem acest lucru cel mai evident în cazul situaţiei din Ucraina, în care au loc acte de violenţă, lupte, însă desigur îl vedem manifestat în mod diferit în ţări diferite. Fiecare ţară din Europa de Est pare unică din acest punct de vedere, iar România este cu siguranţă unul dintre locurile în care putem vedea această reafirmare a activităţii Rusiei, din punctul nostru de vedere, în mare parte o activitate malignă, care nu are scopul de a ajuta România în niciun fel, ci, credem noi, de a afecta România. Din acest motiv SUA sunt îngrijorate de această situaţie în toată regiunea şi dorim să colaborăm cu partenerii şi aliaţii noştri din regiune pentru a creşte gradul de conştientizare a problemei, a situaţiei, şi a încerca să colaborăm pentru a găsi modalităţi de dezvoltare a rezistenţei, astfel încât să nu fim afectaţi negativ de aceste tipuri de acţiuni ale Moscovei.

vineri, 8 februarie 2019

Eleganta masinior anilor '60 are un nume: Cadillac Eldorado Biarritz decapotabil

Foto credit: Andras Bozsoki
Masinile americane au fost un simbol al secolului 20 pe continentul American. S-a început cu Modelul T, a continuat cu “monster cars” în anii ’50 -60 și cu așa numitele “hot rods” din anii ’70. Mașinile americane reprezentau, atât în viața de zi cu zi, cât și în filmele vremi, un simbol al libertăți, patriotismului dar și al liberări sexuale. În timp, ele au produs alte simboluri, ale stilului de viață american: moteluri, panouri publicitare uriașe, cât și faimoasele restaurante drive- thru. Era un adevărat stil de viață să te plimbi cu mașina, să-ți iei iubita la o plimbare, să comanzi mancarea la restaurantele fast food din scaunul mașini, sau să vezi un film din mașină, în faimoasele cinematografe special construite în aer liber.

 Masinile americane erau mai mult decât un mjloc de transport, au fost un simbol al industriei, artei, libertății, sexului, în esență simbolul unei Americi puternice. Peste timp s-a transformat doar într-un mod de a ajunge dintr-o destinație în alta.
Cu toate astea nostalgia după mașinile de epocă rămâne.
Printre modele de top, din industria automobilistică, prezente la Chicago Auto Show, editia 2019, au fost și câteva exemplare de astfel de masini de epocă, dintre care in mod particular mi-a atras atentia modelul Cadillac Eldorado Biarritz, producția anului 1959.
Un model etravagant pentru sfârșitul anilor '50 și începutul anilor '60, pe care cei de la Cadilllac l-au produs într-un număr de doar 1320 de exemplare.
Designul atrăgător al mașinii te duce automat cu gândul la era spațială, a motoarelor cu reacție. Un model futuristic, dar totodata elegant, cu dotări de top pentru acea perioada. Un model ce reamintește cu nostagie de Rock'n Roll și muzica anilor '60.
Modelul Edorado Biarritz decapotabil, era dotat cu geamuri electrice, suspensie pe aer față-spate, aer condiționat, radio cu boxe în spate, scaune din față cu 6 poziții de ajustare automată, transmisie hidraulică cu 4 viteze, faruri pentru condiții de ceață, mașina având totodată aproape 6 metri lungime. O adevărată bijuterie. Prețul pe exempar la acea veme era de 7401 dolari. În anii '60 americanii puteau alege dintre peste 260 de modele de mașini autohtone cu prețuri cuprinse între 1795 de dolari, pentru Rambler American sedan, și peste 13000 de dolari, pentru ediția limitată a Cadillac Eldorado Brougham.




.
Cadilllac o masina din categoria celor de lux.
Revenind însă la mașinile zilelor noastre, mașina anului în America de Nord a fost aleasă The Genesis G70. În categoria mașinilor utilitare, fost aleasă câștigătoare, Hyundai Kona/ Kona EV, iar la categoria camionete RAM 1500.
Cel mai scump exemplar expus în cadrul salonului auto a fost un Bugatti Chiron, cu un preț de aproape 3,5 milioane de dolari. Ca și mașină concept cei de la Mazda s-au evidențiat prin modelul Infiniti.
De remarcat ca producătorii europeni de la BMW și Mercedes (exceptând cateva modele comerciale) au lipsit de la salon.
Land Rover și-a lansat cu ocazia deschiderii salonului modelul Evoque. Președintele companiei Jaguar Land Rover a evidențiat problemele cu care se confrunta compania datorită Brexit-ului, dar și despre faptul că în următorii ani vom vedea din ce în ce mai des pe străzi mașini electrice și autonome, adică cele care să conducă singure.





duminică, 3 februarie 2019

Intanire cu directorul din Ministerul pentru Romanii de Pretutindeni

De curand a avut loc o intâlnire comunitara la consulatul din Chicago, a romanilor din zona cu directorul Rares Petru Achiriloaie, din cadrul MPRP ( Ministerul pentru Romanii de Pretutindeni) pentru a afla informații legate de proiectele nerambursabile pentru romanii din diaspora. Totodata romanii din zona și-au manifestat nemulțumirea cu privire la modul de aprobare al proiectelor.
Directorul din MRP s-a aflat intr-o vizita prin mai multe orase din SUA si Canada.

Cei interesati de detalii privind aplicarea pentru finatare vizitati situl acestora:  http://www.mprp.gov.ro/web/documente-necesare-depunerii-de-proiecte/