miercuri, 25 octombrie 2006

Un portar, un ardelean si un presedinte



Dupã mai bine de patru ani am ajuns sã calc iar pe pãmânt românesc. Luna trecutã m-am urcat în masinã si dupã trei ore de condus am ajuns. Nu vã speriati cã n-au construit încã americanii o autostradã care sã traverseze oceanul si despre care voi sã nu fi aflat încã, si nici masina mea nu e cea care a scos la pensie avionul francezilor, Concorde. Am plecat ` la Washington DC, si pentru cã ambasada României e consideratã teritoriu românesc, pot si eu spune cã am cãlcat pe pãmânt românesc. E adevãrat cã e mai putin pãmânt si mai mult asfalt si beton. Dupã cum ati bãnuit poate, motivul vizitei era întâlnirea cu domnul presedinte Traian Bãsescu aflat în vizitã în USA. Pentru cã nu puteam sã merg cu mâna goalã la o astfel de întâlnire, si stiind cã o sã întâlnesc un fost cãpitan de vas m-am oprit în drum la un magazin de antichitãti, unde având în vedere cã mã aflu aici pe malurile Atlanticului, nu mi-a fost greu sã gãsesc un cadou cu specific marinãresc. Dupã o scurtã cãutare m-am oprit la un vapor american din lemn cu pânze, de la sfârsitul secolului al XIX-lea. Dupã o cãlãtorie de câteva ore pe o cãldurã toridã, care de mai bine de o sãptãmânã tocmai se abãtea pe coasta de est si care fãcea ca asfaltul sã ti se parã cã începe sã se topeascã, am ajuns la destinatie. Mi-a sãltat inima, trebuie sã recunosc, când am vãzut tricolorul românesc atârnat undeva sus în fata clãdirii din capitala americanã, stiind cã acesta era unul din putinele locuri din America unde pot spune ca român cã sunt “acasã“. Bucuria însã mi-a fost de scurtã duratã. Dupã ce cu greu am reusit sã gãsesc un loc de parcare am bãtut la poarta ambasadei unde m-a întâmpinat un domn portar, frumos îmbrãcat la costum si cravatã. I-am spus cine sunt si cã am venit pentru receptia cu presedintele. Mi-a rãspuns cã sunt încã în pregãtiri si cã abia la ora 6.00 va fi receptia. Am întrebat dacã as putea sã astept undeva sau sã folosesc o toaletã sã mã spãl putin pe fatã cã eram deja foarte transpirat de canicula de afarã. Rãspunsul primit m-a fãcut sã mã simt “cu adevarat în România”, pentru cã am aflat cã nu aveam unde sã stau sã astept, iar în ceea ce priveste toaleta am fost invitat sã îmi încerc norocul prin împrejurimi la magazinele sau restaurantele din zonã. M-am conformat si am plecat bucuros deoarece rãspunsul tipic românesc “nu avem, nu stim, nu putem...”, chiar dacã l-am primit din partea unui român, când am iesit pe usã afarã am cãlcat din nou pe pãmânt american. Tarã unde am învãtat cã nu prea existã expresia “nu se poate”, ci doar nu vreau. Am revenit dupã aproximativ o orã cu prietenul Dan care tocmai sosise de la Chicago, si care fãrã sã creadã cele întâmplate a tinut sã mai trecem o datã pe la Ambasadã, doar ca sã i se reconfirme cele spuse de mine. Am plecat de acolo zâmbind si fãcând glume pe seama faptului cã portarul are totusi o functie importantã si e greu sã treci de cuvântul lui, pentru cã mai târziu aveam sã constat cã toaleta era la doi pasi în interiorul ambasadei. Am facut un scurt tur cu masina prin inima capitalei americane, timp în care Dan printre altele si fotograf de profesie, aflat pentru prima datã în Washington, nu a ezitat sã imortalizeze principalele puncte de atractie.
Ne-am întors la ora sase chiar la timp pentru cã abia ajunsi în fata ambasadei si-a fãcut aparitia si masina presedintelui si a restului oficialitãtilor. Am intrat si am constatat cu surprindere cã Ambasada era deja foarte aglomeratã, cu români si americani de toate vârstele prezenti la eveniment. Am urcat la etajul clãdirii unde în prima camerã era o masã bogat încãrcatã cu mâncãruri si fructe frumos aranjate, iar în camera alãturatã presedintele Bãsescu îsi începuse deja conferinta de presã. Lumea era împãrtitã în douã, multi din cei prezenti începuserã sã devoreze mâncãrurile de pe masã si vinul românesc, si unii care ascultau ce spunea presedintele în legãturã cu eliminarea vizelor pentru America, certitudinea aderãrii României la Uniunea Europeanã în 2007 si alte probleme social economice cu care tara se confruntã.
La un moment dat în multime si-a fãcut aparitia un ardelean de-al meu de la Cluj, pe care nu puteai sã nu-l bagi în seamã în primul rând datoritã staturii lui fizice, asta pe lângã faima care i-a adus-o postura de baschetbalist. Gigantul Ghitã Muresan încerca si el transpirat, sã înainteze cu greu prin oceanul de oameni care s-au adunat în jurul lui sã dea mâna sau sã se fotografieze cu el, fãcând astfel o concurentã acerbã presedintelui Bãsescu care tocmai terminase conferinta de presã si se afla în cealaltã încãpere, în aceeasi ipostazã.
Un lucru care m-a surpins putin a fost faptul cã mãsurile de securitate au fost aproape inexistente, cel putin asa am avut eu impresia, sau poate au fost ei foarte subtili si nu mi-am dat eu seama, sau cum îmi zicea un amic poate prezenta si statura impunãtoare a lui Big Ghitã era de ajuns ca mãsurã de protectie.... La intrare sau oriunde altundeva nimeni nu a verificat sã vadã dacã ai ceva asupra ta care sã fie periculos pentru viata presedintelui, având în vedere cã puteai sã ajungi pânã lângã el fãrã prea multe probleme. Bineînteles cã existau în jurul presedintelui cei de la serviciul de pazã si protectie si câtiva bãieti de la Secret Service, cu care de altfel am reusit chiar sã ne împrietenim, pentru cã le-am spus cã o sã oferim un cadou presedintelui si sã nu se sperie când o sã îl dãm. Chiar dacã puteam sã-i pun în brate presedintelui orice fel de “cadou surprizã” i-am dat doar un tricou cu Radio27 si vaporul cumpãrat de mine care alãturi de urarea “de a conduce tara asa cum a condus vapoarele pe mare” nu a facut decât sã stârneascã râsul presedintelui.
La întoarcere am rãmas extrem de surprins, plãcut bineînteles, de faptul cã americanii, chiar si cei destul de tineri, încã îsi aduc foarte bine aminte de Big Ghitã al nostru de pe vremea pe când juca în NBA, dar si din filmul “Gigantul meu” în care joacã alãturi de Billy Cristal. Constatarea am fãcut-o personal în momentul în care am afisat poza mea alãturi de Ghitã, la locul de muncã, si toti mã întrebau unde am avut ocazia sã-l întâlnesc, iar eu pentru a-i da gata le spuneam si faptul cã suntem din acelasi oras si chiar am fost stundenti aceleiasi facultãti în Cluj, la Poli, chiar dacã în generatii diferite.
Poza mea alãturi de presedinte bineînteles cã nu a stârnit nici un interes deoarece nimeni nu avea idee cine este presedintele României, dovedind încã o datã cã sportul este un mare ambasador, care întrece de multe ori politicul.

Niciun comentariu: