miercuri, 24 martie 2010

In memoria jurnalistului Mile Carpenisan



“…cand te scuturi de zapada…”
Acum cateva zile scriam ca imi doresc sa fiu om de zapada. Candva, cu niste ani in urma, devenisem Mos Craciun. Atunci undeva intr-o casa cu oameni buni Iosif ( Ioji ), un baiat de 11 ani scria o scrisoare. Era Ajunul Craciunului si a lasat-o sub brad. Au gasit-o parintii lui, au citit-o si i-a lovit fiorul neputintei. Ioji avea leucemie si ii cerea lui Mos Craciun dreptul la viata. Povestea a ajuns la urechile colegilor mei din Bucuresti. Au luat pe loc decizia ca cel mai potrivit pentru a fi mosul de Craciun pentru Ioji sunt eu. Am facut tot ce sta in fisa postului unui veritabil batranel cu barba alba si cadouri in sac. Am rezolvat pentru Ioji o internare la Spitalul de Copii din Timisoara, singurul unde se facea tratament la standardele europene pentru bolnavii de leucemie. Tot eu i-am dat si vestea ca a primit in urma zbaterilor noastre o sponzorizare din partea Mc Donald’s din Romania.
Avea toate motivele sa petreaca un Craciun fericit. A venit apoi in Timisoara de la Botosani si m-am ocupat de el sa nu-i lipseasca nimic. Putine au fost zilele necesare disparitiei unor “bariere”. Ioji ma vedea ca pe un frate mai mare, iar eu de mult nu mai eram reporterul Antenei care urmareste un reportaj ci omul care sta alaturi de suferinta unui copil. Mergeam cu el la punctii, ii faceam zilele de chimioterapie mai usoare si ii dadeam pofta de viata. Au fost luni grele pentru el de tratament iar pentru mine pline de cicatrici pe suflet. Cand nimeni nu-i mai dadea nici o sansa miracolul s-a produs. Ioji a ajuns in Italia si l-au vazut medicii de acolo. Era dupa-amiaza pe la ora 3 si eram la volan cand mi-a sunat telefonul. Era Ioji. Era in Italia si era pe masa de operatie. Aproape ca am facut accident pana am oprit masina. Apoi, la cateva secunde dupa transplant cand si-a revenit din anestezie m-a sunat din nou. Am intrat in direct impreuna si oprindu-ne lacrimile i-am anuntat pe toti ca Mos Craciun exista. Ioji primise dreptul la viata.

Soarta a fost insa cruda cu el si nu l-a iertat desi se vindecase de leucemie si era un copil minunat. Un an si jumatate mai tarziu m-a sunat din nou. De aceasta data era foarte senin in momentul in care mi-a dat o veste care m-a secerat. Un cancer la testicule facea prapad in corpul lui firav si atat de chinuit. Putin a mai durat pana cand fututul ala de telefon a sunat din nou. Erau colegii din Antena care ma anuntau ca Ioji a murit. Atunci am incetat definitiv sa mai cred in Mos Craciun. Mi-am jurat ca nu ma voi mai implica niciodata in viata in ceva asemanator.

Acum insa vreau sa cred totusi in puterea omului de zapada. Pe mine m-a facut intotdeauna sa zambesc si sper sa-i faca si pe altii. Povestea trista a lui Daniel Raduta m-a facut sa-mi incalc juramantul si sa sper ca putem face mult bine si nu toate intamplarile raman fara happy end. Ce pot eu sa fac pentru acest om este un gest minor, dar pentru mine plin de insemnatate. Imi scot la licitatie un lucru de suflet. Ceva care candva pentru mine a insemnat sansa la viata. Cei care isi doresc sa cumpere casca pe care o foloseam prin razboaiele din care am transmis ca reporter pot sa inceapa o licitatie. Sunt doar doua lucruri pe care vreau sa le mai spun si anume unul ar fi acela ca invingatorul care se va alege cu aceasta mica ofranda adusa vietii va primii inca un obiect la fel de plin de incarcatura pentru mine si al doilea ar fi un pact. Un pact prin care din suma obtinuta eu voi retine o bancnota (cea mai mica ca valoare) pe care promit sa o infoliez si sa o port in alta casca ori de cate ori voi mai ajunge vreodata pe front. Zic eu ca asa as purta mesajul pe care vreau sa-l transmit si acum ” Sa dam o sansa dreptului la viata “.
Mile Carpenisan

http://milecarpenisan.ro/

Niciun comentariu: