sâmbătă, 24 decembrie 2011

Marius Iliescu: un actor, dansator, coregraf si regizor in Michigan


Este bucureştean, a studiat actoria la  universitatea Hyperion, absolvind în 1995. După terminare a avut şansa de a colinda şi-a juca cu piesa Danaidele în diferite capital europene: Paris, Roma, Viena, Amsterdam sau Dublin. În 1997 ajunge să joace cu aceasta piesă la Lincoln Center Festival în New York City.  Este momentul când decide să îşi continue cariera artisică în Statele Unite.  Se înscrie din nou la şcoală studiind dansul şi coregrafia la Oakland University în Rochester, statul Michigan pe care o absolvă Magna Cum Laude  în 2005. Timp de patru ani după absolvire a fost dansator principal la Detroit Dance Collective,  condus de Barbara Selinger.  Fiind  mânat permanent  de dorinţa de cunoastere şi perfecşionare se înscrie la masterat la Wayne State University unde studiază de aceasta dată arta regizorală. 
Intr-un dialog purtat cu acesta am aflat mai multe despre el.

Ce te-a determinat să rămai în Statele Unite? A fost greu să te decizi? Cum a fost la început viaţa de actor emigrant?
În 1997, în timpul turneului de la New York cu Danaidele regizate de Silviu Purcarete, am ştiut că mi s-a oferit o şansa unică pe care nu aveam voie să o ratez...aşa că... am acceptat-o cu toate riscurile tranziţiei propuse de un şoc cultural şi social atât de radical.
Decizia în sine nu a fost grea, am ştiut că asta voi face, cel mai greu lucru pentru mine a fost consecinţa acestei decizii, respectiv separarea de familia mea. Îmi iubesc familia foarte mult aşa că, practic, a trebuit să-mi blochez amintirile şi memoriile, altfel nu aş fi rezistat. A fost un rău necesar, cel puţin în prima parte a odiseei mele Americane. În 1996, după ultimul turneu European cu aceeaşi companie, am făcut acelaşi lucru, am rămas aproape un an în Dublin, Irlanda, şi recunosc, experienţa căpătată acolo mi-a dat curajul necesar să fac acelaşi lucru la New York. Dacă Dublin-ul mi-a dat primul gust de ceea ce însemnă să fii un străin într-o ţară străină, New York-ul în particular şi America în general m-au convins că “where is a will is a way.” Toată existenţa mea Americana s-a bazat mai mult sau mai puţin pe acest credo, eu aşa sunt, îmi propun un obiectiv şi apoi găsesc căi de a-l finaliza.

Ca să răspund la cea de a treia întrebare de aici, în primul rând trebuie ăa elimin cuvântul “Actor” din context. La început s-a pus problema supravieţuirii de unul singur într-o ţară imensă, fundamental diferită de structura socio-culturală Europeană, cu o cunoaştere limitată a limbii, şi resurse personale foarte restrânse. În primele şase luni m-am mutat de la est la vest, din New York în Boston apoi Los Angeles, iar la sfârşitul lui 1997, în Detroit, Michigan. Am trecut prin multe “job-uri” de lungă şi scurtă durată, de la muncă fizică în landscaping business la pus gaz şi verificat uleiul în autoturisme, de la framantat coca în covrigării şi brutării la tăiat salam şi branză în magazine alimentare, de la vândut cafea şi gogosi la spălat vase în restaurante. Prima mea urgenţă intelectuală a fost să învăţ limba Engleza (in Romania am studiat Franceza din proprie initiativă şi Rusa pentru că am fost obligat,) aşa că m-am înscris la cursuri de engleză predate gratuit în anumite scoli din Michigan. Am studiat doi ani de patru ori pe saptămână, nivelul superior fiind specific de pregătire pentru examenul TOEFEL, necesar înscrierii la facultate. Prima revenire la actorie a fost în 2001 când m-am înscris la Oakland University în Rochester, Michigan, pentru a studia dans şi coregrafie.

Ajuns aici în America ai decis să treci de la actorie la a studia dansul şi coregrafia. De unde pasiunea pentru aceasta artă?
Decizia aceasta s-a bazat în primul rând pe refuzul Universităţii Oakland de a-mi recunoaşte creditele în actorie obţinute în România. Eu am terminat actoria în 1996 la Universitatea Hyperion, clasa profesorului Virgil Ogasanu, şi pentru că la acea data Universitatea Hyperion era în proces de acreditare (process finalizat cu success câţiva ani mai târziu,) nu mi s-au recunoscut nici unul din creditele obţinute acolo chiar dacă dosarul prezentat la Oakland a fost aprobat de WES (World Educational Services,) cu un GPA de 3.66 şi 129 credite. Nu am vrut să studiez din nou ceea ce cred că am făcut la un nivel superior în România, aşa că m-am decis să-mi lărgesc orizonturile creative prin dans şi coregrafie. Asta a coincis şi cu filozofia mea personală a artei actorului, tradusă prin faptul că în actorie miscarea este urmată de cuvânt, iar nu invers. Vocabularul dansului, rigurozitatea tehnică, limitarea vocală, disciplina coregrafică le consider elemente vitale în găsirea căii mele proprii ca actor, coregraf, şi regizor. La nivel personal, un motiv puternic a fost şi faptul că tatăl meu a fost dansator la rândul lui, dar a trebuit din motive personale să-şi întrerupă cariera. Într-un fel, am simţit că dacă am să ajung să dansez la nivel profesionist, o să ştie şi o să se bucure acolo unde este el acum. Ăsta a fost motivul principal care m-a ambiţionat să obţin o diplomă în dans (cu Magna Cum Laude,) la o vârstă la care unii îşi încheie deja cariera.

Timp de 4 ani ai dansat la Detroit Dance Collective condusă de Barbara Selinger cum a fost aceasta experienţă?
Dansând profesionist în compania de dans contemporan a doamnei Selinger a fost o experienţă extraordinară. Stilul dumneaei derivă din tehnica dezvoltată de Jose Limon, unul dintre pionierii dansului modern American, tehnică bazată pe fluiditatea corpului uman, cădere liberă şi revenire la echilibru, opusă în principiu rigidităţii baletului clasic.
Ceea ce am apreciat cel mai mult la spectacolele doamnei Selinger a fost originalitatea coregrafiei combinată cu elemente vizuale şocante, intenţia de a crea piese relevante timpului prezent, şi încorporarea elementelor de poezie, formând astfel o legătura între dans, teatru, şi artele plastice şi vizuale. Nu a fost doar dans în sensul unor corpuri bine antrenate mişcându-se în spaţiu, conceptia artistică a dumneaei s-a bazat pe îmbinarea elementelor performante ale artei spectacolului într-un produs final. Am apreciat foarte mult acest aspect pentru că m-am simţit ca un actor jucând fără cuvinte, ceea ce este mult mai dificil decât transmiterea unui mesaj verbal. Întotdeauna m-am considerat un actor care dansează bine şi nu vice-versa.
La nivel personal, dansând cu Detroit Dance Collective a însemnat o călătorie de recunoaştere a propriului eu, o testare a propriilor calităţi artistice, dar şi a limitelor fizice. Dansatorul este ca Icar, are visul acesta perpetuu de a se desprinde de pământ, şi, cu toate că ştie că în mod inevitabil va cădea înapoi de fiecare dată, el totuşi continuă să vrea să zboare. Am un respect imens pentru efortul dansatorului, muncă depusă pentru a crea un sublim fizic este foarte dificilă şi de lungă durată (patru ore de repetiţii pentru un minut de coregrafie finalizată.) Disciplină, dedicaţia, şi camaraderia întâlnite în această artă ar trebui să fie un exemplu pentru mulţi actori care cred că totul se reduce la parada de pe covorul roşu.

Ai decis sa faci un master in arta regizorala. N-ai gasit ceea ce cautai in lumea dansului si ai zis sa iti incerci norocul si in cea regizorala? De unde atata pasiune pentru perfectionare si cunoastere?
Pentru mine, cu toata splendoarea lui, dansul ca modalitate de expresie este incomplet, nu-mi ajung doar corpuri expresive atacând spatiul, cred în capacitatea umană de a se exprima la mai multe niveluri decât cel fizic şi emoţional. Nu ma întelegeţi greşit, apreciez foarte mult fizicalitatea în arta performantă, dar un actor ce îşi foloseşte avantajul vorbirii pe lângă un fizic antrenat şi disciplinat poate crea, în opinia mea, un nivel emoţional mai elevat. Decizia de a studia regia scenică a venit în 2008 când m-am aflat pentru a doua oară în Los Angeles, CA, şi am fost martorul unor superficialităţi crase în producerea unor spectacole teatrale, un nivel pe care nu l-am întâlnit nici la liceele din Bucureşti. Un regizor trebuie să ştie, să vadă, să simtă tot în legătură cu producţia lui, trebuie să o cunoască pe dinauntru şi pe dinafară.  Nu e suficient să aibă o viziune proprie, trebuie să ştie şi cum să o pună în practică, iar asta cere un nivel de organizare impecabil. Cred că pe lângă experienţa mea personala de viaţă, acesta este unul dintre punctele mele forte când lucrez la un scenariu. Sunt foarte pasionat de ceea ce fac, mă implic total în munca mea, mă documentez în prealabil, nu uit nimic, şi ştiu ce vreau de la actorii pe care îi am la dispoziţie. Nu m-am decis să schimb dansul pentru regie, nu cred că acesta este un termen potrivit pentru decizia mea, pentru mine toate experienţele personale se acumulează undeva, iar la momentul potrivit le folosesc în circumstanţele cele mai originale cu putinţă. 

Ai scris o piesă de teatru care are ca sursa istoria noastra Romanească. Povesteşte te rog când ai început să o scrii şi ceva detalii despre ea.
"Omul Fara Duminici" are ca sursa de inspiraţie tragedia familiei mele sub comunişti. Bunicul meu patern a fost aruncat în închisoare pentru 12 ani şi apoi trimis la munca silnica încă 8 pentru convingerile lui politice. Bunica mea a fost interogată, abuzată fizic, şi maltratată pentru că a fost soţia lui. De aici dorinţa mea permanentă în a înţelege cum trăiesc alţii, instinctul de a aparţine altor culturi, totul în numele ideii de libertate personală, concept care pentru mine este invaluabil. Am început să o scriu în 2009 în cadrul clasei de scenaristica al programului de master în regie de teatru la Universitatea de Stat Wayne, în Detroit, Michigan. Mi-a luat trei luni să scriu prima versiune, şi încă un an până la cea finală. Cea mai mare satisfacţie am avut-o când am reuşit să transpun subiectul piesei, bazat pe evenimente reale, în termeni teatrali. Omul fără Duminici este dedicată memoriei bunicilor mei, oameni fără de care nu aş fi cine sunt astăzi.

Piesa a fost pusă în scena acolo în Michigan, a fost şi filmată, povesteşte despre ea, cât timp a fost jucată şi cum a fost primită de către public? Apropos, cum este publicul iubitor de teatru din zona Detroit?
Da, "Omul Fără Duminici" a avut premiera chiar la Laboratorul de Teatru de la Universitatea Oakland şi a fost produsa de Epicenter Theatre Group, companie de teatru cu care am colaborat la ultimele trei producţii (piesa lui David Mamet, Glengarry Glen Ross, produsa în iunie, 2011, şi comedia scrisă de Steve Martin, Picasso la Lapin Agile, produsă în acelaşi timp cu Omul Fără Duminici, în octombrie şi noiembrie, 2011. Premiera a avut loc pe data de 27 octombrie, din nefericire din lipsă de spaţiu şi fonduri doar şase spectacole fiind prezentate. Ca regizor şi scenarist, stiu că nu a fost fructificată la potenţialul ei real, promovarea a fost dezastruoasă şi nu cred că a fost prezentată publicului din Michigan în toată capacitatea ei artistică. Puţinul public ce a venit la spectacol a fost extrem de mişcat atât de încărcătura emoţională cât şi de subiectul în sine, tema prezentată nefiind foarte familiară publicului american, de unde valoarea socială pe care o reprezintă. Din fericire, am reuşit să o filmăm în două seri de spectacol, şi după editare am obtinut un DVD de calitate ce contine un trailer, piesa în sine, un reportaj despre procesul tehnic şi artistic, şi întrebări puse directorului de către public după ultimul spectacol. Intenţia mea este să găsesc modalităţi de a o produce în alte orase, atât pentru publicul american cât mai ales publicului român din Statele Unite. Am tradus-o de asemeni în română, ca să o pot prezenta unui public cât mai larg.
Din nefericire, Detroitul nu este un oraş de teatru, interesul pentru diferite sporturi depăşindu-l cu mult pe cel îndreptat către artă. Mentalitatea de “blue collar” se poate vedea la tot pasul, în ciuda eforturilor depuse de multe teatre de buzunar supravieţuirea actului teatral se face prin donaţii, dar sumele obţinute sunt derizorii (10-20 de dolari pe spectacol pentru actori şi personalul ethnic). Acest lucru înseamnă că pentru a trăi, aceştia trebuie să lucreze diferite “joburi” care nu au nimic de a face cu teatrul, evenimentele teatrale întâmplându-se în limitele timpului liber ceea ce afectează radical calitatea producţiilor şi al repetiţiilor. Cu excepţia câtorva teatre profesioniste, actorii teatrelor aşa zise off off Broadway, ca să folosesc un termen generic, nu-şi pot permite să lucreze la nivelul capacităţii lor creative din lipsa de sprijin financiar.
Majoritatea producţiilor mari prezentate în Detroit la Teatrul Fisher sau Fox, sunt de fapt companii aflate în turneu de la Chicago sau New York. Trupele autohtone nu pot crea la acelaşi nivel din acelaşi motiv, lipsa de suport financiar. 
În opinia mea, teatru de calitate nu se poate face fără bani, iar fondurile alocate artei în general în Michigan au fost îngheţate după criza industriei construcţiei de autoturisme din 2009, fără mari speranţe de a se înâampla ceva pozitiv în aceasta direcţie în viitorul apropiat.

Ce planuri ai de viitor?
Lumea de teatru care mă ştie aici şi-mi cunoaşte potentialul mă întreabă ce caut în Michigan. Eu sunt încăpăţânat de felul meu şi continui să pun în practică o vorba personala, să “plantez trandafiri în desert”. Nu ştiu până când, la un moment dat o să-mi aduc aminte de vorba aia bătrânească ce spune că dacă trei oameni îţi spun că eşti beat, atunci te duci şi te culci.
Nu vreau să cred că în imensitatea acestei ţări nu se poate face teatru de calitate internaţională nicăieri cu exceptia New York-ului, la Chicago, Minneapolis, şi posibil, Philadelphia. Nu sunt foarte optimist în acest respect, teatrul trebuie să fie o formă artistică evolutivă al cărei semnificaţie stă în transcendenţa către contemporaneitate. Altfel nu-şi atinge scopul de a comunica publicului de azi, de acum, de aici. Problema majora aş putea spune este că, din nefericire, teatrul functionează numai dacă publicul se deschide către teatru, Peter Brook cocheta cu idea asta a necesităţii publicului în cartea sa Spaţiul Gol, ceea ce aici se întâmplă mult prea rar. Americanii vor gratificaţia imediată a timpului şi a banilor depuşi, iar o productie teatrală semnificativă necesită timp şi resurse. În plus, nu poate fi conservată în adevaratul sens al cuvântului şi revândută pentru că îşi pierde calitatea spontană a naturii sale.
Într-un târziu probabil o să plec din Michigan, vreau ca dedicaţia şi talentul meu să-şi găsească recunoaşterea undeva, deocamdată încerc să supravieţuiesc momentului de criză care ne afectează pe toţi. Acum acumulez energie pentru a scrie ceva nou, în acelaşi timp sperând că porţile oportunităţii să se deschidă iaraşi.  

Niciun comentariu: