joi, 14 martie 2019

Pe urmele lui Mircea Eliade la Chicago


Luna aceasta se împlinesc 112 ani de la nașterea lui Mircea Eliade.

Când vine vorba de Eliade, scrierile sale rămân una din primele mele preferințe în materie de lectură. Cine ar fi crezut, însă, că, după zeci de ani de la citirea primelor sale scrieri, voi avea ocazia, ca, într-o bună zi, să pot să răsfoiesc prin arhiva personală a minunatului scriitor.

Mircea Eliade a fost decanul catedrei de Istorie a Religiilor din cadrul Universității din Chicago. Venit aici, în 1956, inițial să predea temporar la Universitate, americanii, realizând valoarea acestuia, îi propun să rămână, iar el acceptă. A profesat și trăit la Chicago până la dispariția sa, în eternitate, pe 22 Aprilie 1986.


Pășind în sala de lectură a universității, nu am putut decât să mă simt de-a dreptul privilegiat să pot atinge, răsfoii și citi manuscrisele din arhivă, multe din ele scrise chiar de mâna autorului. Este fascinant să-i citești scrisul lăbărțat, uneori, greu de descifrat și să poți pătrunde pentru câteva momente în universul sau magic.

Arhiva, intitulată Mircea Eliade Papers, găzduită în cadrul Special Collections Research Center, de la University of Chicago Library, este imensă ( 176 de cuti cu mii de documente) și de o valoare inestimabilă. Este un sentiment unic și incredibil să poți să stai într-o uriașă bibliotecă, dintr-o celebră universitate americană, să citești manuscrise românești, ce au aparținut cândva lui Eliade. Arhiva conține, printre altele, corespondente, mai mult sau mai puțin oficiale, cu diferite instituții românești sau străine, scrisori de la prieteni, cunoscuți, admiratori, diferiți scriitori, profesori universitari, politicieni, preoți, poeți, etc. aflați atât în România cât și în exil. Este fabulos să poți să te întorci în timp cu 50, 60,70 de ani, să citești scrisori compuse de mână, scrise la mașină sau cu cerneala pe hârtie, ce traversau apoi Atlanticul, venind dintr-o României aflată în plin comunism. Scrisori pline de pasiune și admiratie față de Eliade și scrierile sale. Unii îi cereau sfaturi și îndrumări, altii îi cereau sprijin financiar sau recomandări profesionale. Majoritatea scrisorilor sunt însă elegante, pline de respect, melancolie și o profundă noblețe. Scrisori cu un profund miros de hârtie veche, de timpuri trecute și aproape uitate noua azi, în era internetului. Timpuri în care, pentru a comunica, oamenii își scriau scrisori pe hârtie, trimiteau vederi, felicitări sau telegrame. Iar arhiva conține mii de astfel de exemplare. Scrisori ce aveau o profundă personalitate, ce transmiteau, prin scris, mai mult decât mesajul în sine, transmiteau emoție și unicitate.

Citind, chiar și doar o mică parte din arhivă, te face să conștientizezi, nu doar imensitatea ei, ci mai ales cea a personalității lui Eliade. O uriașă și marcantă figură a literaturii române și universale.

Începând de ai o să încerc să vă redau o parte din scrierile și lucrurile inedite care le-am găsit în arhivă.

Nostalgia după România

Un fragment al lui Mircea Eliade, scris în toamna lui ‘59 la Chicago, în care printr-o întâmplarea banală transmite un profund mesaj de dor de România.

28 Octombrie 1959

Azi, pe neașteptate și, aparent, fără motiv, a pleznit rama de la ochelarii de citit. Erau pe masă, în fața mea și am văzut deodată rama crăpată. Cum nu am decât aceasta pereche de ochelari, și n’am timp să mă duc în oraș să cumpăr altii - am fost la “drugstore” și am cerut ceva să lipesc rama. Mi-au dat “Duco Household Cement”, și acum aștept să văd rezultatul.

Folosesc acești ochelari de aproape douăzeci de ani. Exact, din Martie 1940, când am fost la Spitalul Militar din București pentru examenul de reformă. Sunt rotunzi, cu rama subțire, și-mi dau un aer sărăcăcios, obosit și prostănac. De ani de zile îmi propun să-mi cumpăr alți ochelari, să-i am măcar de rezervă, în caz de accident, ca astăzi - dar n-am apucat. Venind ultima dată de la Roma, acum, în Septembrie, un tânăr englez care mă privea insistent, nu s-a mai putut stăpâni, și m’a intrebat de când îi am pentru că el n’a văzut niciodată asemenea ochelari. I-am spus de când, și așa am intrat în vorbă.

Am spart de mai multe ori ochelarii de stradă, în acești 20 de ani - dar niciodată pe aceștia de citit. Sticlele sunt puțin uzate, cu marginile fumurii, și totuși nu mă îndur să-i las.

Și acum, deodată, am înțeles de ce. Ochelarii aceștia sunt ultimul obiect pe care-l am din țară. Nu mi-a mai rămas nimic altceva, niciun “suvenir”, nici măcar o fotografie a familiei, sau a mea. Am, desigur, câteva cărți din biblioteca din țară și aproape toate cărțile mele - dar nu le am aproape de mine, nu fac parte din “portul” meu.

Am înțeles asta, și-i privesc, așa cum i-am strâns, între două volume groase, pe masă, în fața mea, așteptând să treacă cele douăzeci de minute, cum scrie în instrucțiile lui “Duco Cement”, să fiu sigur că s’a lipit rama...

Într-un alt fragment, Eliade, vorbea despre destinul nostru, al exilaților, astfel:

"Fiecare exilat e un Ulyse, în drum spre Ithaca. De ce au fost osândiți de zei?... Orice existența reală reia Odiseia. Drumul spre Ithaca - drum spre Centru. Toate astea le știam de mult. Ceea ce aflu deodată este că oricărui exilat (tocmai pentru că a fost osândit de "zei", adică de Puterile care decid destinele istorice pământești) i se oferă această șansă de a deveni un nou Ulyse. Dar pentru asta, trebuie să știe să citească un înțeles ascuns în rătăcirile lui, să le înțeleagă ca o lungă serie de încercări inițiatice (voite de "zei") de obstacole în drumul spre casă (spre Centru). Asta înseamnă: a vedea semne, înțelesuri ascunse, simboluri, în suferințele, deprimările, urâciunile de toate zilele. A le vedea, a le citi - chiar dacă ele nu sunt acolo: văzându-le, construiește o structură și citești un mesagiu în curgerea amorfă de întâmplări, un fluviul monoton al faptelor istorice."

 Caritabiul Elliade
Situația financiară a scriitorului Eliade nu a fost totdeauna roză. Aflat la Paris in 1950 se descurca greu cu banii, fiind nevoit să se împrumute constant. Acest lucru avea să il facă mai târziu, cred eu, mai milostiv cu cei in nevoie, amintindu-și probabil de această perioada dificilă din viața.
9 Decembrie 1950
"Terminasem ultimii bani împrumutați (din câte părți ?! ...) Christina s-a dus aseară să mai caute și-a mai împrumutat 500 de franci de la Luiza Zacharia. Mi se părea că pot respira măcar câteva zile.
Dar azi dimineața primesc o scrisoare si sunt anunțat că am fost acceptat ca bursier al Bollingen Foundation cu 200 de dolari pe luna, începând de la 1 Ianuarie 1951 timp de trei ani. Aproape ca nu-mi vine să cred !...
Rămâne, acum, decât să izbucnească războiul; așa cum s-a întâmplat de la Londra, in 1940, aveam bani, dar nu aveam ce face cu ei.
"


Pe 12 Iunie 1968 intr-un mesaj trimis lui Cezar Delescu in Israel Mircea Eliade ii ura:
"Cele mai sincere urări de grabnică însănătoșire". Într-o scrisoare anterioară Delescu, care suferea de diabet, îi ceruse ajutor financiar și chiar ii trimisese o rețetă pentru un medicament recomandat de doctor. Într-o scrisoare ulterioară acesta îi mulțumea lui Eliade pentru banii trimiși.
Un alt român pe nume Trandafir Traian Fortun ce era invalid si  trăia in Austria intr-un lagar pentru veterani de raboi din cel de-al Doilea Razboi Mondial ii scria si cerea, lui Eliade, ajutor pentru alimente si medicamente. Din scrisorile care le expedia, reiese faptul că între 1968 si 1974, de doua ori pe an, in perioada Crăciunului si de Paște, Eliade ii trimitea acestuia câte 25-50 de dolari.

Mircea Eliade Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library. Martie 2019

Niciun comentariu: